Mic anunt

Deci anunt...Inimile noastre bat in acelasi ritm sa inchiat definitiv...iar Ingeri si Demoni voi posta incurind...iar voi vedea inca cv povesti, daca am timp...

Insemnarile unei pustoaice.

Hey....stiti cartea insemnarile unei pustoaice?....ei bine, eu nu, dar am auzit de ea, si mia venit o idee...viata mea e foarte interesanta, complicata, plina de adrenalina, voi deja ati vazut ca doar am mai scris povesti legate de viata mea....si voi face, si se va numi ,,Insemnarile unei adolescente''....deci voi incepe azi, si sper sa pot scrie in fiecare zi cite un capitol :)), sau cel putin macar voi incerca.

Ziua mea de nastere..!!

Hey...azi e ziua mea...desigur ca nu stiati asta, ca doar nici nu v-am spus niciodata :D ...iata de acum veti sti.
Si am cistigat saptaminili trecute intr-un blog un CD cu melodii din Violetta...m-au sunat azi si trebuiau sa mil livreze undeva cam pe acum..insa mai anuntat ca deja miine mil vor aduce..insa totusi, este si un fel de cadou ca de ziua mea :D
Deci bonus niste poze cu mine....primele poze la 14 anishori..))

In curind

In curind e yiua blogului...mai exact pe 16 iulie...acesta va implini 1 an....si sunt foarte bucuroasa....am 79 comentarii...poate ajungem la 100?....si 15.560 de vizualiuari...ajungem la 16.000?...si 359 de postari...voi incerca sa ajung la 400....restul tine de voi..
Veronika va iubeste♥

Îngeri și demoni. Capitolul 50 - Wild look.

Marco: Bine, îţi spun asta ca de la prieten la prieten. Nu te mai gândi la Martina.
Eu: Poftim? Tu cum ai reacţiona dacă Lodo ţi-ar spune să faceţi o pauză?
Marco: Nu aş sta şi m-aş plânge, ci i-aş arăta motivele pentru care trebuie să fim împreună. -împreunându-şi degetele-
Eu: Nu înţelegi.-dând negativ din cap- Vreau să fiu cu ea mai mult decât orice, dar în acelaşi timp vreau să-i respect decizia. Nu vreau să o sufoc.
Marco: Eu doar ţi-am dat o părere.-ridicându-se- E alegerea ta.

Pleacă lăsându-mă singur în bucătărie. Îmi trec mâna prin păr de câteva ori consecutiv şi oftez prelung. Le aud râsetele din living. Dacă înainte dragostea lor mi se părea normală acum mi se pare că o fac intenţionat!
Mă bucur că în curând voi merge la Academie, aşa îmi voi limpezi gândurile şi voi sta departe de cei doi îndrăgostiţi. Dacă stau să mă gândesc mai bine, Marco avea dreptate. M-a părăsit. Dacă mă iubea aşa cum sunt, cu rele, cu bune, nu mă părăsea. Poate chiar ar trebui să o uit... Măcar pentru câteva zile.
Trebuie să o ţin la distanţă.

>>Din perspectiva Martinei<<

Prima oră a decurs mai repede decât mă aşteptam. M-am întors la dulapul meu ca să-mi verific telefonul în timp ce mă gândeam la tema dată de Jerry. Azi s-a purtat diferit cu noi. Zâmbea, dar nu e vorba de acel zâmbet arogant şi superior, ci zâmbea ca un om plin de viaţă. E aproape contagios.
Am primit doar două mesaje şi curiozitatea mă face să le deschid repede.

"Bună!"
De la: Jorge.

Îmi muşc buza inferioară şi mă gândesc dacă ar trebui să-i răspund. L-a trimis acum 20 de minute şi a făcut-o intenţionat pentru că ştia că sunt în oră.
Îl citesc pe al doilea, care conţine o serie de feţe zâmbăreţe şi gândul îmi fuge la Lodo.

"Hei, Tini! emoticon heart emoticon smile Vrei să ne vedem mai târziu? emoticon smile emoticon smile xoxo."
De la: Lodovica.

Zâmbesc şi îi tastez rapid răspunsul, care e evident da.

Beau puţină apă din sticla pe care o am de obicei la mine, şi mă uit la poliţiştii din capătul holului. Încă nu şi-au termina treaba?
Traversează coridorul şi, spre surprinderea mea, mă privesc cu un aer profesional. Unul dintre ei are un ecuson în piept pe care scrie "Robert" iar al doilea poartă o vestă neagră ce-i acoperă ecusonul. Nu e o lege pentru asta?

Robert: Domnişoara Stoessel... -uitându-se în agendă- Martina?

Clipesc des şi strâng puţin sticla de apă.

Eu: Îhî. -clătinând din cap-
Robert: Din câte ştim, prietenul dumneavoastră a fost implicat într-o incendiere acum o lună jumate?
Eu: Ăăă, da. Jorge Verdas?
Robert: Exact.
Eu: Da, e prietenul meu. Am fost acolo când era incendiul.
Robert: E vorba despre Jake Moore.
Eu: A murit. -strângând din buze-
Robert: Nu suntem siguri de asta. -zâmbind arogant- Domnişoară, nu am găsit pic de ADN în cenuşa aia.

Măresc ochii şi ciulesc urechile. Gândul îmi fuge doar la visele negre în care credeam că Jake mă bântuie.

Robert: Revenind la subiect, avem nevoie de declaraţiile dumneavoastră şi ale lui Verdas Jorge ca martori.

Clatin din cap ca să-mi alung gândurile şi îmi rod obrajii pe dinăuntru.

Eu: Aici?
Robert: Mâine, la secţie. Ora 9.

Pronunţă şi notează ceva în notiţele lui. Rămân înlemnită. Nu i-au găsit cadavrul!

Robert: Pe mai târziu, domnişoara Stoessel. Mă scuzaţi că v-am răpit din timp.

Îi fac semn din cap şi privesc în gol cum se îndepărtează. Acum totul e clar. Senzaţia că sunt urmărită, infestarea Academiei, apropierea lui Jerry... Închid ochii preţ de o clipă şi o panică uşoară mă cuprinde. Sunt zeci de elevi aici, nimeni nu îmi poate face rău. Mai iau o gură de apă şi îi răspund lui Jorge:

"Bună!"
Către: Jorge.

Îmi simt genunchii moi când mă întorc în sala de curs. Jerry stă la catedră, rezemat cu spatele de ea, completând un formular sau orice ar fi. Mă uit sceptică la el şi în privirea mea să află zeci de întrebări fără răspuns. Îşi ridică privirea şi se încruntă.

Jerry: Te pot ajuta cu ceva?

Clatin din cap şi mă aşez pe locul meu obişnuit.
Chiar am nevoie să vorbesc cu cineva cunoscut şi drag mie iar Jerry nu e persoana potrivită.

Telefonul îmi vibrează pe masă şi, fiind încă pauză, îmi permit să mă uit.

"Eşti în regulă? Nu ştiu nimic de tine."
De la: Jorge.

"Sunt bine. Tu?"
Către: Jorge.

"Şi eu sunt bine. Tocmai am venit din oraş cu Lodo şi Marco. Cum e în noul apartament?"
De la: Jorge.

O parte din mine tânjeşte să-mi spună că mă iubeşte, iar alta rămâne şocată văzând că el se simte bine fără mine.

"E exact ce am vrut. M-am împrietenit cu câţiva vecini şi toţi sunt de treabă. emoticon smile"
Către: Jorge.

Nu e bine să-l mint, dar nici să-i arăt că îmi lipseşte.

Las telefonul pe masă şi mă simt sfredelită de privirea lui Jerry care acum roade capătul opus al creionului. Îl pune pe catedră şi se apleacă peste masa mea.

Jerry: Ce te preocupă?
Eu: Multe lucrui. -muşcându-mi buza inferioară-
Jerry: Poţi să-mi spui.
Eu: Noul apartament e naşpa.-strâmbând din nas- Credeam că o schimbare va fi bună, însă mă îndepărtez de viaţa pe care o consideram perfectă.

Vocea mea se frânge pronunţând aceste cuvinte şi înghit nodul din gând. Privesc spre podea şi cred că buzele îmi tremură.

Eu: Pur şi simplu, nu mă simt în largul meu. Sunt singură. -şoptind- Tata e la închisoare, Lodo e ocupată cu logodnicul ei, mama e la kilometri depărtare şi nici nu-mi doresc să o văd... Asta e tot.
Jerry: Cum rămâne cu mine, Gina sau restul persoanelor pe care le cunoşti aici?
Eu: Nu vreau genul ăsta de prietenie. Vreau alinare.

Dau dezaprobator din cap. El nu trebuie să ştie ce vreau eu.

Jerry: Mă îngrijorezi. Vrei să pleci mai repede azi?
Eu: Nu.
Jerry: Dar nici aici nu poţi rămâne.
Eu: Jerr', fă-mi o favoare. Nu te mai preface că-mi vrei binele!
Jerry: Nu mă prefac. Nu îmi stă îmi fire şi nici nu mi-ar plăcea să fiu drăguţ cu cineva care nu merită.
Eu: Ştiu de Jake.

Şi îi spun aşteptându-i reacţia. Rămâne gânditor şi se uită în gol la fel ca şi mine. Îşi plimbă degetul arătător pe bărbie, apoi îmi susţine din nou privirea.

Jerry: Şi eu am aflat de curând. Sincer, nu credeam de la început cum că a murit. E aproape imposibil să ardă de viu fără să rămână indicii.
Eu: M-a şocat.
Jerry: Te înţeleg. Nu-ţi fă griji în privinţa asta.
Eu: Nu pot. Gândul că e liber, rănit sau nu, vrând să ne facă rău pe rând mă ucide.
Jerry: Nu are cum. Ar fi de unul singur. -dându-şi ochii peste cap-
Eu: Cum poţi fi aşa sigur pe tine? Credeam că stai cu ochii pe mine doar pentru că Jake te pune.

Pufneşte şi se ridică trecându-şi mâna prin păr.

Jerry: Vino.-întinzându-mi mâna-
Eu: Unde?

Scutură uşor mâna şi expresia lui nu îmi arată că-mi vrea răul. Îi ofer mâna şi mă trage afară din sala de clasă, prin coridoare, ajungând în spatele Academiei. E un mic spaţiu amenajat cu gazon proaspăt tuns, stejari şi bănci din lemn castaniu. Îmi aminteşte de acasă. Am fost aici doar de câteva ori ca să iau prânzul.

Îmi dă drumul la mână şi face semn spre prima bancă. Mă aşez şi îmi strâng mâinile în poală.

Jerry: Recunosc, la început 'stăteam cu ochii pe tine' doar pentru că mă punea Jake. -mimând ghilimele- Dar nu-l mai puteam suporta. Eram de două ori cât el, însă mă plătea în plus de fiecare dată când îi dădeam informaţii despre tine. Era amuzant la un timp.-schiţând un zâmbet-
Eu: Ce te-a făcut să te răszândeşti?
Jerry: Cred că voi m-aţi contaminat. Da, ieşeam cu Jake şi amicii lui, dar relaţia ta cu prietenii tăi m-a făcut să-mi doresc şi eu una la fel. Normală. Nu una în care să existe ameninţări -şi, crede-mă, ameninţările erau reale; sau să ne batem. Când l-am cunoscut pe Jorge, vroiam să-l fac aşa cum doream. Să fie ca mine. -ţuguindu-şi buzele- Dar până te-a cunoscut cu tine, a devenit altfel şi schimbarea lui mi s-a părut... liniştitoare.

Îmi fac curaj şi-l privesc în ochi. Cu siguranţă nu minte.

Eu: Sunt o persoană liniştită şi mi-a făcut plăcere să-l fac pe el la fel.
Jerry: Te cred. -chicotind- Îl înţeleg.
Eu: Continuă, Jerry.-trăgând aer în piept-
Jerry: Zi-mi Alex. Aşa îmi spunea mama.
Eu: Oh... Alex. Ce s-a întâmplat cu ea?
Jerry: Nu contează.-dând din umeri- Am părăsit-o.
Eu: De ce? -încruntându-mă-
Jerry: Pentru că s-a recăsătorit după ce tatăl meu a murit. Noul ei soţ nu mă plăcea.
Eu: Te... lovea?
Jerry: A încercat, o dată. Dar mama nu m-a crezut.

Păstrează liniştea ca şi cum ar medita.

Jerry: În fine, vroiam să-ţi spun că dacă Jake trăieşte, nu aş mai fi prieten cu el. M-am schimbat.
Eu: Mă bucur, Jerry. Chiar mă bucur să aud asta.
Jerry: E Alex. -ridicându-se- Vreau să-mi spui Alex.
Eu: Bine, deşi cred că mama ta ar fi mândră să fie singura persoană care ţi-a spus vreodată aşa.

Rânjeşte.

E sâmbătă dimineaţă, iar eu m-am trezit dornică de a avea o preocupare. Starea mohorâtă m-a lăsat în pace. Cred că de vină a fost ieşirea cu Lodo sau mesajele de la Jorge, povestindu-mi despre Academia de poliţie. Mă bucur că a ajuns unde şi-a dorit şi mă simt împăcată.
Jerry -încă încerc să mă acomodez cu "Alex"- m-a vizitat ieri după discuţia pe care am avut-o joi. M-am bucurat că a fost aşa deschis cu mine. Niciodată nu i-am văzut sclipirea din ochi când vorbeşte despre viaţa lui şi îmbunătăţirele la care mi-a făcut plăcere să particip. Mi-am dat seama că e un om bun şi merită să aibă o şansă la iertare.

Cât despre mine, încă visez la viaţa perfectă. Am avut tot ce am vrut, tot ce am avut nevoie, şi am dat cu piciorul cerând mai mult. Credeam că îndepărtându-mă de Jorge, îmi va face bine şi mă voi gândi la avantajele şi dezavantajele relaţiei noastre, când, de fapt, mă gândesc doar la el. Cu bune sau rele, mă gândesc la el. E al meu, eu mi l-am ales şi nu vreau să mă îndepărtez de el. Probabil mă crede o toantă acum, dar zilele astea m-am trezit în fiecare dimineaţă imaginându-mi zâmbetul lui.

Sâmbătă e un privilegiu pentru a face curat. Baia are nevoie să fie lustruită iar covoarele să fie aspirate. Mă uit în dulăpioarele de la bucătărie şi nu dau peste soluţii de curăţat. Mă încrunt şi îmi dau părul pe după bandana înfăşurată în jurul capului. Ei, ce gospodină sunt eu dacă nu am nici măcar cârpe?
Îmi iau o haină pe mine şi dau o fugă până la mini-marketul din apropiere. Aerul e răcoros în magazin şi îmi fae pielea să se simtă bine. Îmi lăs geanta în zona pentru bagaje şi îmi iau un coş.
Prima dată mă duc la raionul pentru lactate şi mă asigur că iaurtul va fi micul meu dejun pentru următoarele zile. Apoi iau câteva recipiente cu produse de curăţat şi mai fac un tur al magazinului.

Ajung la raionul pentru lucruri casnice şi mă aplec către o statuetă cu un bucătar grăsuţ cu o pălărie amuzantă. Domnul din stânga mea se foieşte şi râde la figurinile pe care le vede.

-Parcă erau mai ieftine zilele trecute, dar merită, nu?

Aproape că-l ignor şi mă uit la restul lucrurilor de pe rafturi zâmbind.

Eu: Nu ştiu, m-am mutat din curând în zonă.-ridicând privirea-

Zâmbetul mi se evaporă şi bătăile inimii îmi răsună în cutia toracică.
Înălţime medie, păr castaniu lăsat peste frunte, zâmbet trădător şi o cicatrice pe obrazul drept.

Jake Moore.

Sfârșitul primului sezon.

Îngeri și demoni. Capitolul 49 - Favorul.

După ce am pus trandafirii într-o vază cu apă şi m-am destins la duş, îmi simţeam corpul extenuat. Mă simţeam ciudat să dorm într-o cu totul altă cameră faţă de cea obişnuită, dar poate cu ajutorul câtorva decoraţiuni mă voi simţi din nou ca acasă.

Cred că era în jur de ora 1 noaptea când auzeam zgomote în apartament. Mi-am dat seama, după ce m-am dezmeticit, că cineva bătea la uşă, chiar la uşa mea, tocmai la miezul nopţii! M-am ridicat nesigură din pat. Dacă e cineva care îmi vrea răul? Adică, sunt o fată singură, neajutorată care tocmai s-a mutat, corect? Mă înfioară gândul şi-l alung.
Când bătăile se aud mai tare, mă apropii de uşă şi mă uit pe vizor. Holul e prea întunecat ca să văd ceva şi răsucesc cheia în broască. Sângele îmi dansează în vene ca o şampanie agitată şi deschid uşa. Brusc, mă calmez.

-Mhm, hei! Martina, nu?

În faţa mea, stând cu mâinile în buzunar şi cu părul ciufulit, agentul imobiliar care mi-a vândut apartamentul mă priveşte aşteptând. Ochii lui ţipă "N-am dormit deloc în ultimele 24 de ore." iar eu mă chinui să-l privesc fără să mă încrunt.
Îmi vorbeşte la pertu?

Eu: Da. Tomas, nu? -frecându-mi ochii discret-
Tomas. Ahâm. -stând pe călcâie- Scuze ora târzie -firar, nici nu ştiu cât e ceasul! -aruncând o privire spre ceasul de mână- Oricum, ai văzut un tip cam de înălţimea mea, cu păr şaten ochi cam ca ai tăi şi un semn de naştere proeminent pe obrazul drept?

Mă pierd în descrieri dând negativ din cap. Ce sunt eu, spion?

Eu: Îmi pare rău, nu am ieşit deloc. -ieşind pe hol, înfăşurându-mă cu braţele-
Tomas: Scuze.-scuturându-şi capul- E un prieten care locuieşte un etaj mai sus şi a spus că mă anunţă când vine de la lucru. N-am vrut să te deranjez.
Eu: E în regulă.

Cred că nici nu mai am somn.

Tomas: Bine atunci. Să ştii că eu locuiesc la parter. Dacă ai nevoie de ceva... nu ezita să apelezi.
Eu: Îmi e bine. -dând afirmativ din cap- Noapte bună!
Tomas: Somn uşor şi scuze deranjul!

Şi aleargă pe coridor coborând treptele câte două.

Mă întorc în apartamet şi mă sprijin de uşă. Chiar era nevoie să mă trezească din prima noapte în care nu am coşmaruri?
Îmi încalţ papucii de casă şi pornesc spre bucătărie. Beau un pahar cu apă şi îmi duc mâna la ceafă, sprijinindu-mi capul pe ea. Mă târâi înapoi în pat şi sper că seara asta se va sfârşi repede.

Dimineaţă mă trezesc din pricina unui zgomot vag de apă... Ah! Baia vecinilor de deasupra e chiar în dreptul dormitorului meu. Va trebui să mă obişnuiesc cu asta, dacă ei sunt persoane matinale. Mă ridic în capul oaselor şi arunc o privire spre ceas. E timpul să mă trezesc. Am dormit destul de bine, ignorând momentul în care am fost trezită de -se pare că- de noul meu prieten. Primul meu prieten pe care mi l-am făcut aici. Nu-i rău... Doar că m-a enervat motivul pentru care m-a trezit.
Întotdeauna am vrut să fiu independentă, şi visul mi s-a îndeplinit. Nu m-am gândit niciodată la cum aş vrea să fie viitorul meu. Nu mi-am construit principii şi nici perspective. Ştiu doar că nu vreau să depind de cineva, vreau să-mi câştig singură pâinea! În general, doar bărbatul dintr-o familie munceşte. Ei bine, eu nu vreau să fiu într-o astfel de familie, nu vreau să fiu la picioarele lui. La urma urmei -femeia dă viaţă!
Ce tot spun? Căsătoria nu e de mine acum.

Intru în baie şi mă poziţionez în faţa oglinzii. Gresia e rece, de o culoare albă iar faianţa are modele florale albăstrui. Îmi iau periuţa de dinţi şi încep să mă spăl deasupra chiuvetei. Îmi analizez faţa şi îmi dau seama că arăt mai palidă ca de obicei. Of, mi-e dor de Jorge! Oare el se gândeşte la mine? În felul la care sper să se gândească? Deşi îi spuneam de atâtea ori să nu mai vină la Academie, azi mi-ar plăcea să-mi facă o vizită. Şi poate florile sunt de la el, dar nu i-am văzut de multe ori latura romantică. Mi-ar plăcea ca trandafirii să fie de la Jorge, nu de la altă persoană.

Pe drumul spre Academie, mă gândesc la logodna Lodovicăi. Ea are o relaţie fericită. Marco... Ei bine, Marco nu e genul care mi-l imaginam pentru Lodo, dar e amuzant, drăgăstos, un prieten bun şi o iubeşte. Eu nu am parte de acest tratament -nu mai am. Mâinile mi se încleştează pe volan când ajung la semafor şi apoi bat darabana cu degetele pe schimbătorul de viteze. Aştept ca o bătrânică se traverseze pe zebră şi îmi continui drumul.
Academia e aproape goală la ora asta, aşa că Aiden nu mă mai poate mustra că întârzie la oră. Îl prind chiar la intrare, ţinând într-o mână o cafea, în cealaltă geanta iar telefonul între ureche şi umăr vorbind. Încearcă să deschidă uşa cu piciorul şi înjură pe sub mustăţi dându-se în spate. Se ciocneşte de mine şi îşi varsă câteva picături de cafea pe papucii lui lăcuiţi. Chicotesc involuntar şi îmi duc o mână la gură.

Aiden: Chiar azi? Bine, cred că pot să fac asta... -făcându-mi semn cu capul- Poftim? În niciun caz!... Doamnă Green, te asigur că vei câştiga procesul.

Deschid uşa şi îl las să intre primul. El pare aşa ocupat şi încărcat în timp ce eu doar îmi ţin geanta pe umăr şi mă amuz pe seama lui. Îmi dau seama că e o convorbire importantă din moment ce aduce vorba de proces şi mă liniştesc, mergând în dreptul lui pe hol. Doi poliţiştii trec pe lângă noi şuşotind sau dezbătând o problemă şi gândul mă duce la ziua în care Academia a fost în carantină.
Clatin din cap şi îmi întorc privirea spre Aiden care s-a oprit din mers.

Aiden: Ne vedem peste trei ore, doamnă. Sucees!

Îşi lasă geanta pe podea şi încheie convorbirea. Se uită la mine cu un aer mirat şi continuă să butonească telefonul.

Aiden: Ce e, Stoessel?

Îi citesc umorul din glas şi mă încrunt.

Eu: Vreau să vorbesc cu tine.
Aiden: Deja vorbeşti, deci, cu ce te pot ajuta? -rânjind-
Eu: Casa. E a ta. -dând din umeri-
Aiden: Am vorbit deja despre asta.
Eu: Ba nu! Pot fi destul de convingătoare, să ştii. -împreunându-mi mâinile în sân-
Aiden: Tocmai îi spui asta unui avocat. -lăsând telefonul-
Eu: Nu vreau să vorbesc cu Aiden Avocatul şi nici cu Aiden Profesorul sau ce mai eşti tu.
Aiden: Sunt o singură persoană, Martina. -chicotind-
Eu: Ştiu, şi chiar trebuie să rezolvăm asta. Casa e a ta, tu ai plătit pentru ea iar mie nu-mi place să profit de oameni.

Trasează conturul buzei inferioare cu indexul ca şi cum ar medita la asta apoi îşi lasă mâinile pe lângă corp.

Aiden: Dacă iau casa vei fi mulţumită?
Eu: Foarte mulţumită.
Aiden: Atunci nu o iau. -prinzându-mi mâna puţin mai jos de cot-

Oftez şi îmi dau ochii peste cap. E clar că nu mai trebuie să insist acum. Peste două zile, poate, voi reveni la subiectul ăsta.

Aiden: Uite cum facem. A fost o plăcere să te ajut când ai avut nevoie, şi pentru asta tu îmi vei face o favoare ca să fim chit.

Clipesc mărunt ca să acopăr privirea neîncrezătoare.

Eu: Ce fel de favoare?
Aiden: Uite... -prinzându-mi mâinile- Mâine seară comitetul profesorilor organizează o petrecere. Vrei să vii cu mine?
Eu: Ăsta e un favor sau o rugăminte? -ridicând o sprânceană-
Aiden: E o invitaţie. -zâmbind jucăuş-
Eu: Ămm... nu ştiu ce zic, sunt eleva ta.
Aiden: Nu voi fi singurul care are o parteneră studentă aici. -dând din umeri- Şi nu te oblig, dar dă-mi un răspuns până la prânz.
Eu: Bine.

Îmi dă drumul la mâini şi îşi ridică geanta de jos.
Ce ar trebui să spun la asta? Să accept pentru că aşa vom fi chit sau pentru că i-ar plăcea să merg cu el? Asta e. Mi-a băgat invitaţia asta în cap doar ca să uit de casă. La naiba, un favor nu se compară cu o bucată de teren!

Îmi face cu ochiul şi îşi ridică geanta de jos, privind spre sala profesorilor. Înainte să înainteze îl prind de mâneca gecii.

Eu: Trebuie să-ţi mai spun ceva.
Aiden: Se sună în curând. -făcând semn spre ceasul de la mâna stângă-
Eu: Scuteşte-mă. -şoptind- Te-am întrebat dacă pot renunţa la un curs începând cu al doilea semestru.
Aiden: Da. -dând afirmativ din cap- Da, poţi.
Eu: Tare. Mulţumesc! -zâmbind-
Aiden: Vrei să renunţi la cursul de psihologie?

De ce crede că aş renunţa la cursul meu preferat? Oh, da. Tocmai am făcut cunoştinţă cu ego-ul lui. Îmi dau ochii peste cap în mintea şi îmi muşc stânjenită buza de jos.

Eu: Nu. La cel de arhitectură.

Pare puţin surprins şi se încruntă. Îşi umezeşte buzele şi ochii îi capătă o culoare întunecată.

Aiden: Nimeni nu renunţă la cursul meu.
Eu: Atunci eu voi fi prima.
Aiden: De ce? -făcând un pas spre mine-
Eu: Pentru că nu mă mai atrage aşa de tare cursul. -ridicând din umeri- Şi voi avea mai mult timp liber.
Aiden: Dar... -scuturându-şi capul- Nu înţeleg. Eşti minunată la asta.
Eu: Nu sunt aşa interesată de "asta" acum. -privind în jos-
Aiden: Dacă îţi spun că măă voi gândi la asta, mergi cu mine mâine seară?

Îmi sună a şantaj, dar cu toate astea clatin nesigură din cap.

Eu: Poate.
Aiden: Mă bucur că ai vorbit cu mine despre asta înainte să te duci la rector.
Eu: Nu-mi place să merg prea des la el, dacă înţelegi ce vreau să spun.
Aiden: Nici că ai avea motive. Ne vedem, sper. Să ai grijă de tine. -mergând către sală-
Eu: Şi tu.-şoptind-

Am venit aici cu dorinţa de a scăpa de vechea mea casă şi de cursul lui Aiden, şi m-am ales cu o invitaţie la o petrecere cu profesorii. Ziua a început prost încă de când Tomas -din câte îmi amintesc- a bătut la uşa mea; la care se adaugă şi modul în care m-am trezit dimineaţă.

Soneria răsună pe coridoare şi oftez nemulţumită. Merg la dulap şi îmi iau lucrurile necesare pentru ora lui Jerry. Într-un fel sau altul, îi văd pe Aiden şi Jerry mai des decât îmi văd prietenii. Mi-e dor de Lodo şi criticile ei, mi-e dor de Marco şi amuzamentul lui şi cel mai important, mi-e dor de Jorge. Au trecut doar două zile şi nu primesc semne cum că mă voi împăca cu ideea. Nici nu pot să cred că mi-e mai mare dorul de persoane cunoscute acum câteva luni, decţt de părinţii mei...

>>Din perspectiva lui Jorge<<

După ce m-am spălat pe mâini -la rugăminţile Lodovicăi- m-am aşezat la masă şi am mâncat alătur de ceilalţi. Lodo găteşte bine. Dacă nu ar fi viitoarea logodnică a lui Marco aş lua-o de soţie doar ca să-mi gătească.

Am rămas la masă doar eu cu Marco, care pare mai îngândurat şi închis în el decât de obicei.

Eu: Marco?-fluturându-mi o mână în faţa lui- Eşti în regulă?
Marco: Da, sunt bine. -punându-şi coatele pe mas-
Eu: Nu-mi pari a fi bine.
Marco: Dar tu? Tu eşti cel părăsit.
Eu: Nu mai pronunţa cuvântul ăla...-încruntându-mă-
Marco: Scuză-mă. -uitându-se spre living- Cred că pot avea încredere în tine.

Buzele îi alcătuiesc o linie dreaptă iar ochii lui sunt aţintiţi spre mine. Se apleacă mai mult în faţă ca şi cum nimeni nu ar trebui să afle ce tocmai îmi spune.

Marco: Lodo îmi ascunde ceva.
Eu: Lodovica? Să-ţi ascundă ceva?
Marco: Da! Dar nu ştiu sigur. Nu mai comunică cu mine aşa cum o făcea înainte.
Eu: Eşti sigur că logodna nu o stresează? Sig şi eu. -ridicând mâinile în defensivă-
Marco: Nu e ca şi cum i-am pus verigheta şi am semnat un contract. E neliniştită. Ceva o macină.
Eu: O înţeleg perfect.-şoptind-

Îngeri și demoni. Capitolul 48 - Anotimpul îngerilor.

*Capitolul e cam sec, dar dacă vreți să nu pierdeți detalii trebuie să-l citiți*

Aş putea spune că m-am pregătit cu mult timp înainte pentru momentul ăsta, dar nu am făcut-o.
Cine ar fi ştiu că eu şi Jorge vom fi, doar eu... şi doar Jorge? Nici nu credeam că o nouă casă îmi va aduce şi o nouă relaţie. Niciodată băieţii nu aveau loc în planurile mele de viitor. Eram doar eu şi facultatea. Acum am pierdut şi băiatul care îl iubesc, dar m-am pierdut şi pe mine. pe vechea eu.
Nici nu credeam că îl iubesc pe Jorge.

Jorge: Nu pot. -lăsând jos tabloul-
Eu: De ce? Nu îţi place? emoticon unsure
Jorge: Nu e asta. Martina, eşti mai talentată decât credeam că poţi fi. Promite-mi că vei continua să faci artă! Dar nu e asta. -luându-mi mâinile între ale lui- Vreau să-l păstrezi tu. Aşa îţi vei aduce aminte de mine.

Chicotesc puţin la remarca lui. El chiar crede că nu mă va mai vedea?

Eu: Nu scapi aşa uşor de mine, Verdas.
Jorge: Să dea Domnul! -alintându-mi încheieturile-
Eu: Bine. -oftând- Nu e bine. Parcă luasem o pauză, corect?

Îşi lasă capul în jos ca şi cum nu ar vrea să audă ce tocmai am spus. Nici mie nu îmi place cum sună. De fapt, nu-mi place situaţia în care ne aflăm.

Jorge: Deci... Pe curând? -deschizându-şi braţele-
Eu: Ăhm, pe curând! -trecând pe lângă el-
Jorge: Martina?
Eu: Mda?
Jorge: Nu lăsa pe cineva să-ţi facă rău, bine?

Aprob cu o mişcare a capului şi ies din casă. Probabil Lodo mă caută de ceva timp.

*

Cu chiu-cu-vai îmi iau la revedere de la Lodovica, Marco şi fosta mea casă. Mi-am făcut planuri pentru ziua de azi, după cursuri. Jorge nu a dormit aici aseară, ceea ce mă pune pe gânduri. Gânduri pe care mă oblig mintal să le îndepărtez.
Voi vorbi cu Aiden azi. Da, îmi oi face curaj şi-i voi spune să-şi ia casa înapoi şi să mă lase, în continuare, în pace.
Încă nu pot să cred cu câtă uşurinţă am renunţat la căminul meu pe timpul verii. În ciuda întâmplărilor care au avut loc, a fost o vară destul de drăguţă. În schimb, voi avea o toamnă liniştită în care mă voi preocupa de examenle ce îmi asigură diploma de absolvire.

Îmi aşez geanta pe umăr şi cobor din maşină ţinând actele la piept. E o zi bună să-mi reîncep viaţa.

Gina: Aici erai. -zâmbind-
Eu: Tocmai am ajuns. :)) Mă căutai?
Gina: Da, ai auzit despre proiectul pe care ni-l va da Aiden?
Eu: Ce proiect? -mergând spre intrare-
Gina: Să facem schiţa unei clădiri de minim 3 etaje şi, mă rog, avem nevoie de parteneri... -dându-şi ochii peste cap-
Eu: Şi vrei să fiu partenera ta?
Gina: Mă gândeam la posibilitatea asta. -oprindu-se în faţa uşii-
Eu: Vom vedea când ne vom primi detalii, în regulă? -deschizând uşa-
Gina: Sigur.-zâmbind şi intrând prima-

Îmi dau ochii peste cap pe la spatele ei şi continui să merg pe hol. Nu-mi place să lucrez cu cineva. Gina e ok, dar nu ştiu cât de pricepută e la asta sau dacă nu profită de interesul meu asupra temelor.
După ce îmi iau lucrurile din dulap, îl văd pe profesorul meu de desen ieşind din toaleta profesorilor.

Inspir.

Eu: Bună dimineaţa, domnule profesor! -poziţionându-mă în faţa lui şi zâmbind-
Aiden: Martina. -aplecându-şi capul- Te ajut cu ceva?
Eu: Nu-l pot numi ca un "ajutor", dar îmi acorzi câteva minute?
Aiden: Ai timp până se sună. -făcându-mi semn să-l urmez-

Expir.
Credeam că va fi mai rece şi se va comporta ca un adevărat profesor dur, dar iată-l aşteptând să-i irosesc timpul.

Eu: În legătură cu casa mea, care de fapt e ta... M-am mutat.
Aiden: Foarte bine. Vrei să te ajut cu decoratul, mutatul obiectelor sau ceva?
Eu: Vreau să-ţi înapoiez casa.-dându-i actele- Am nevoie doar de semnătura ta pe actul de proprietate.
Aiden: Doar pentru că te-am ajutat atunci, nu înseamnă că sunt proprietar. Casa e a ta, Martina.

Oh, va fi mai greu decât am crezut.

Eu: Nu pot. Nu eu am plătit pentru ea!
Aiden: Mi-a făcut plăcere să te ajut când ai avut nevoie, acum mai bine te-ai duce în clasă.
Eu: Nu înţelegi? Vreau să scap de locul ăla blestemat! -ridicând tonul-

Mă prinde de umeri şi mă relaxez. Îmi mut privirea de pe faţa lui şi îmi muşc buza de jos.

Aiden: Vom rezolva asta. -bătându-mă pe umăr-

Se îndepărtează de mine, dar mă întorc cu faţa spre el şi îl strig.

Eu: Aiden? Crezi că poţi renunţa la un curs la sfârşitul primului semestru?

Se uită îndelung la mine ca şi cum ar medita asupra întrebării. Ridic o sprânceană şi scutură din cap.

Aiden: Da, cred că da.

Şi, veste bună, semestrul e pe sfârşite.

*

Orele au decurs ciudat de normal. În sfârşit, profesorii s-au comportat ca şi cum nu m-ar cunoaşte presonal, ceea ce aş vrea să se întâmple mai des.
Aşa că m-am reîntors la apartament cu câteva cumpărături. Încerc să zâmbesc când păşesc pragul, dar nu prea reuşesc.
Aranjez cumpărăturile la locul lor: majoritatea în bucătărie, dar şi în baie; ca mai apoi să mă bucur de momente liniştite.
Aşa ar fi fost, dacă nu auzeam soneria. Mă ridic de pe canapeaua abia aranjată care ocupă o mare parte din sufragerie, şi deschid uşa.

Ludmila: Bună.-lungind ă-ul-

Se întinde spre mine ca să-mi sărute obrajii iar eu ezit puţin. Îi fac loc să intre, fiind urmată de Cande şi Diego. Nu i-am mai văzut de mult pe oamenii ăştia.

Eu: Bună! Ce surpriză! Ce faceţi aici? -îmbrăţişând-o pe Cande-
Cande: Ştii tu... S-a dus bârfa că ai o casă nouă, şi ce casă nouă fără o petrecere de inaugurare?
Pun pariu că Lodo nu a putut să se abţină.
Diego: Oh, şi ne-am gândit că ai gustări.

Pufnes şi chicotesc la gluma lui seacă. Mi-a lipsit când mă plictiseam la curs. Nu o cunosc prea bine pe Candelaria, dar dacă e în grupul nostru sigur e de treabă. Exceptând-o pe Ludmila. Ştiu sigur că îi displac, şi culmea, sentimentul e reciproc.

Eu: Luaţi un loc. -zâmbind- Eu stau pe podea.-adoptând o poziţie turcească-

Ludmila şi Diego se aşează pe canapea iar Cande zâmbeşte şi se aşează lângă mine. Îmi aduc aminte că Lud şi Diego formau un cuplu, dar s-au despărţit. Iar acum Diego e împreună cu Cande.
Asta îmi ridică un semn de întrebare.

Eu: Ce aţi făcut în ultima vreme, copii?
Diego: Eu am fost ocupat. Vreau să îmi deschid un atelier de pictură.
Eu: Asta e drăguţ.
Diego: Mă întrebam dacă nu ai vrea să îţi expui câteva lucrări când va fi gata.
Eu: Oh, uau, mi-ar plăcea. -făcând ochii mari-
Cande: Ced că a uitat să menţioneze că eu, da, eu, l-am ajutat cu deschiderea.-privindu-şi iubitul-
Ludmila: Cred că va fi un loc minunat oricum. Deci, Martina, am uzit că tu şi Jorge v-aţi despărţit. *-*
Diego: Chiar aşa.
Eu: De unde tot auziţi veştile? -îngustându-mi ochii-
Toţi-uitându-se unii la alţii-: Jerry.

Şi eu care credeam că s-a schimbat.

Eu: Mă bucur că nu i-am spus tot ce e legat de viaţa mea. Poate ajung şi la ştiri.
Ludmila: Jorge a fost o dată. Şi tatăl tău.
Cande: Ludmila!
Eu: Erau cu totul alte situaţii.
Diego: În fine, ce planuri ai?
Eu: Ăm... momentan să absolv.
Ludmila: Bo-ring. -dându-şi ochii peste cap-

Diego se ridică în picioare şi îşi drege glasul. Îi face semn Ludmilei să se ridice, ca mai apoi Cande să le urmeze gestul.

Cande: Ai făcut o alegere bună cu apartamentul. Noi ar trebui să plecăm acum. Mai vino pe la noi, bine? Îţi aminteşti unde stă Diego?
Eu: Cum să nu? Am venit pe jos de la ziua lui şi ploua!
Diego: Ce zi a mai fost.-râzând-
Cande: Pe curând, draga mea!

Îi conduc la uşă, iar când o deschid am parte de o surpriză. Un buchet de trandafiri roşii era aşezat pe covorul de la intrare, având un bileţel cu numele meu. L-am ridicat şi m-am uitat uimită la ceilalţi. Niciunul nu dădea vre-un semn că ar şti de la cine sunt şi i-am apropiat delicat de nările mele. Sunt parfumaţi!

Îngeri și demoni. Capitolul 47 - Amintiri #2

Petrec ceva timp cu Jerry discutând despre ceea ce avea să fie "Viaţa mea perfectă printre studenţi". Mi-a spus că a lui a fost aproape perfectă, dacă nu intervenea Jake, desigur. Chiar m-a surprins când a insistat să mă conducă acasă, dar l-am lăsat să meargă cu mine doar o stradă. Nu pot să-l cred pe deplin. După ce mi-a urat noapte bună, mi-am continuat singură drumul până acasă. M-am făcut comodă şi am reluat lista cu apartamente de vânzare. Unul care îmi plăcea a fost vândut acum câteva zile, dar mai am de unde alege.

Încă mai unele îndoieli cu privire la mutatul în sine. Prietenii-mi sunt aici şi nu-i voi vedea prea des. Că tot mă gândesc la prieteni, Lodo şi Marco intră pe uşa de la intrare fără să bată şi amândoi poartă un zâmbet ciudat de larg.

Lodo: Hei, Martina! -legănându-se pe un picior-
Eu: Bună! -ridicându-mă de pe canapea- Ce faceţi?
Marco: Ne plictiseam şi am venit să te contaminăm şi pe tine. -rânjind, stând cu mâinile la spate-
Eu: Ce puneţi la cale? emoticon confused_rev
Lodo: Nimic, dragă. -trântindu-se pe canapea- E cald aici. Ne uităm la un film?
Marco: Sigur. Ce film preferi? -aşezându-se lângă Lodo-
Eu: Mai aveţi puţin şi vă aduceţi hainele la mine. Nu că m-ar deranja să mă uit la un film, cu voi, dar sunteţi ciudaţi azi.-aşezându-mă între ei- Vă rog, nu vă drăgălăşiţi în faţa mea. -luând telecomanda- Şi dacă aveţi de gând să vă mai priviţi aşa, mai bine mergeţi în parc, să vă aplaude bătrânele.
Lodo: Bine. -rostogolindu-şi ochii peste cap- Nu ştiam că tocmai te-am trezit din somn.
Eu: Nu dormeam. :|
Marco: Ok. -ridicând mâinile în aer- Facem ceva sau ideea cu parcul rămâne valabilă?

Rânjesc şi-l lovesc cu o pernă în faţă.

Marco: Au!-punându-şi mâna pe obraz- Ce ţii în perna aia? Pietriş?
Eu: Secretul e să dai cu dorinţă. :))
Lodo: Nu ştiam că doreşti să-l mutilezi, dar dacă e aşa leneş în continuare va trebui să dezvolt şi eu o dorinţă din asta. -chicotind-
Marco: Bine, voi ori sunteţi în perioada aia, ori vreţi doar să fiţi singure. -accentuând fiecare cuvânt-
Lodo: Cred că a doua variantă. -uitându-se la mine-

Încuviinţez şi mă uit cu subînţeles la Marco. Se ridică şi porneşte alene spre uşă scoţându-şi limba la noi. Deschide uşa, dar se sprijină de ea stând cu faţa spre noi.

Marco: Şi ca să ştii... -vorbind cu mine- Jorge m-a trimis ca să văd ce faci. Ce să-i răspund?

Gâtul mi se usucă şi privirea îmi coboară spre covorul pufos de pe parchet. S-a interesat de mine.

Eu: Ce ai văzut.
Marco: Bine. Noapte bună! -fluturându-şi o mână-

Lodo: Acum îmi poţi spune ce s-a întâmplat cu tine? -prinzându-mă de mână-
Eu: În legătură cu Jorge? Asta am ales, atâta tot.
Lodo: A fost ciudat să o faci atât de brusc, părerea mea. Nu ştiu ce te-a influenţat.
Eu: Nu m-a influenţat nimic!
Lodo: Bine, dacă te deranjează aşa tare nu mai insist.
Eu: Mă poţi ajuta cu ceva? Îmi caut un apartament şi vreau câteva păreri.
Lodo: Deci te muţi.-împreunându-şi mâinile pe genunchi- E alegerea ta. Presupun că nu te pot opri.
Eu: Nu, nu mă vei opri.

***

Am ales un loc destul de bun pentru mine împreună cu Lodo. Un apartament cu două camere, aproape de Academie, cu un preţ acceptabil şi pe jumătate mobilat. E la etajul 5 al unui bloc şi are un perete din sticlă. Cred că acolo îmi voi amenaja dormitorul.
Mâine mă voi întâlni cu vânzătorul şi dacă totul merge conform planului, tot mâine mă voi muta.

Momentan, am terminat de împachetat hainele şi m-am întins pe pat. Mă gândesc ce voi face cu casa asta după ce mă mut. Poate ar trebui să i-o dau lui Aiden pentru că el a plătit-o după ce părinţii mei s-au judecat.
Sau poate nu.

***

A doua zi, privirea îmi joacă feste.
Nu m-am trezit de mult timp la ora 5.
Îmi aleg haine de schimb şi mă spăl, chiar dacă apa nu era suficient de caldă.
Acum mă gândesc dacă sunt îmbrăcată potrivit pentru o întâlnire cu un agent imobiliar... emoticon confused_rev Dar nu se va uita la hainele mele, ci la cât de larg îmi e buzunarul.
Ies din casă cotrobăind prin geantă după chei şi urc în maşină. Vara e pe sfârşite. Deja mă imaginez în magazinele cu haine groase, de iarnă, poate împreună cu Lodo şi Marco, cumpărând articole.

Ajung în locul de întâlnire, unde domnul la costum mă aştepta nu de mult timp. Mă conduce înăuntru şi observ că scările blocului sunt îngrijite şi miros a dezinfectant. Uşile metalice ale liftului strălucesc în lumina lampei albastre atârnate de sus şi clinchetul anunţă că a ajuns jos. Ne urcăm şi bărbatul îmi spune oferta lui. Sună bine, dar trebuie să văd cu ochii mei cum arată locuinţa.
Ieşim din lift, când ajunge sus, şi deschide uşa lăsându-mă să intru prima. Pereţii holului sunt văruiţi cu o culoare crem-cafenie care îmi atrage privirea. În dreapta uşii este un mic dulăpior pentru papuci din plastic.
Camera de zi are doar o canapea şi o masă, dar măcar e curat. Mă învârt prin bucătărie ca mai apoi să mă întorc cu faţa spre agent.

Eu: Acceptaţi cash?

***

Am închiriat un camion ca să-mi care majoritatea lucrurilor importante din vechea mea casă, unde m-am întors şi eu doar pentru seara asta. Mi s-a părut politicos din partea mea ca să o petrec cu prietenii rămaşi aici.
În timp ce băieţii cărau canapeaua, eu am bătut la uşa casei lui Jorge -sperând, bineînţeles, să răspundă Lodo.

Lodo: Aproape că te urăsc. -bătând din picior-
Eu: Ce am mai făcut?
Lodo: Nu m-ai luat azi cu tine. -încrucişându-şi mâinile- Dar poţi să intri.-deschizând larg uşa- Marco e pe-aici pe undeva iar Jorge e în spate, în curte. -fluturând din mâini-
Cred că ştiu cu exactitate unde 'în curte', dar refuz să mă mai gândesc la asta.
Lodo: Vrei ceva de băut?
Eu: Ce ai prin casă.
Lodo: Atunci apă să fie. emoticon kiki
Eu: Nu te mai deranja.-dându-mi ochii peste cap-
Lodo: Deci, cum e? -aşezându-se pe un fotoliu-
Eu: E aproape perfect, dacă te referi la apartament.
Lodo: Trebuie să mă refer şi la altceva?-mijindu-şi ochii-
Eu: Nu, doar că sunt aşa derutată în ultima perioadă! Nu ştiu. -dând negativ din cap- Simt nevoia ca cineva să mă lovească în cap ca să uit de viaţa mea.
Lodo: Oh, dragă. E în regulă.
Eu: Pentru mine nu, de fapt e...
Marco: Bună, fetelor! -trântindu-se cu burta pe canapea-
Lodo: De unde vii aşa murdar de noroi? Şi, Doamne, Marco dă-ţi jos hainele astea!
Marco: Chiar aici? -ridicându-şi capul-
Lodo: La baie. Nici să nu te gândeşti că strâng după tine. emoticon upset
Marco: Atunci de ce te-am mai luat de nevastă? Doar am fost în grădină şi am pus florile de la Cande în ghiveci.
Lodo: Încă mă pot răzgândi în legătură cu logodna.
Marco: Cum spui tu. -dându-şi tricoul peste cap-
Lodo: Stai puţin aici? Trebuie să mă asigur că nu lasă urme pe covor. -ridicându-se-

Aprob din priviri şi-mi împreunez mâinile. Mă ridic de pe scaun şi arunc o privire pe geamul de la bucătărie, spre grădina din spate. E întuneric, dar disting forma bătrânului stejar. Deschid uşa din spate şi las vântul să o trântească înapoi. Întotdeauna mi-a plăcut grădina cu flori de aici. Chiar dacă sunt cam ofilite văd un ghiveci rătăcit pe acolo şi îmi dau seama că Marco l-a aranjat.

Păşesc pe cărarea pietruită şi trag aer în piept. E ca şi cum adierile m-ar obliga să inspir aşa greoi.
Deschid portiţa dintre grădină şi curtea mea şi mă îndrept spre banca de sub stejar, luminată de lună.

Jorge: Nu ţi-ar fi dor de toate astea?

Tresar şi mă întorc.

Eu: Jorge...
Jorge: Spune-mi, dacă nu rămâi pentru mine, de ce să nu rămâi pentru amintirile de aici?
Eu: Nu poţi fi mai complicat de atât. -aşezându-mă pe bancă-

Închide poarta şi vine spre mine.

Jorge: Chiar nu am însemnat nimic pentru tine?
Eu: Nu zi asta.-dând negativ din cap-
Jorge: Sunt... -oftând- Sunt confuz. -aşezându-se lângă mine- Dar e totul foarte clar.
Eu: Despre ce vorbeşti?
Jorge: Poate că aşteptai de mult momentul ăsta şi să pleci. Ştiu că îţi doreai asta, dar poate că mă înşel. -aplecându-se asupra mea-
Eu: Da, vroiam să mă mut. Dar să mă mut cu tine.
Jorge: Pot să-ţi spun un secret?
Eu: Îhî.

Îşi pune mâinile pe genunchi şi îşi mută privirea spre curte.

Jorge: Aici m-am îndrăgostit de tine.

Îmi las capul în jos şi tac. De ce poate fi romantic doarr atunci când suntem certaţi?
Suntem certaţi?

Jorge: Îmi aduc aminte când ai venit după mine în cabana din grădină. Eu mă gândeam într-una la Lara, în timp ce tu te interesai de mine. Eram aşa egoist. Vreau doar să-ţi spun că, dacă te-am rănit, şi ştiu c-am făcut-o, sper că mă vei putea ierta.
Eu: Nu e ca şi cum ne vom mai vedea. -dând negativ din cap- Poţi aştepta un moment? Cred că am uitat ceva prin casă. -atingându-i mâna-
Jorge: Vin cu tine. -luându-mi mâna în a lui-

Tuşesc şi îmi retrag mâna. Îl las să mă urmeze până la intrarea în casă şi deschid uşa. A devenit aşa pustie... dar tabloul, portretul lui Jorge făcut de mine încă mai e pe noptieră. Intenţionam să-l las aici. Asta l-ar fi enervat puţin pe Aiden, dar ştiu că Jorge va fi mai încântat de el.

Eu: Vreau să-ţi dau ţie ăsta.
Jorge: E... minunat.

Îngeri și demoni. Capitolul 46 - L.O.L.

Jorge: A plecat. Nu trebuie să te mai prefaci că te desparţi de mine.
Eu: Nu mă prefăceam.
Jorge: Ce? Martina! -prinzându-mă de braţe-
Eu: Ne-am jucat destul. -îndepărtându-i mâinile- M-am săturat de probleme şi certuri, atâta tot.
Jorge: Te-ai săturat de mine?
Eu: Nu înţelege greşit. -mergând cu spatele-
Jorge: Stai, stai! -punându-şi mâinile pe umerii mei- Ai zis că e doar o pauză, deci ne vom împăca?

Ezit să răspund şi dau nonșalant din umeri. Îmi caută privirea, dar nu mai insistă cu întrebarea. Mă întorc pe călcâie şi îmi plec puţin capul.
Nu-mi mai pronunță numele.

***

După o baie binemeritată şi un prânz consistent, am revenit la îndoielile mele. Chiar Jorge era sursa problemelor mele? Pentru că nu mă simt mai eliberată acum. Ba din contră. Mă simt vinovată. Nu m-am despărțit niciodată de cineva -pentru că nu mă pricep la relaţii- dar ştiu că se simte îngrozitor.
Mă analizez în oglinda de la baie şi observ cearcănele şi pielea mai palidă ca de obicei. Mă pieptăn şi-mi aranjez buclele, măcar asta să fac.
Aud soneria şi îmi dreg glasul. Merg spre uşă, sperând într-un fel să fie Jorge.
Dar nu trebuie să fie el.

Marco: Ah, Martina! -strângându-mă în braţe- Eşti bine? Unde e Lodo?
Eu: Mă strângi prea tare. -tuşind-
Marco: Scuze.
Eu: Lodo a rămas să ajute pe acolo. Eu m-am simţit epuizată. -strâmbând din nas-
Marco: Şi eu aş fi fost în locul vostru. Adică, cine ar rezista unui virus ca ăsta? Ce ne-aţi mai speriat! -lovindu-mă uşor în cot-
Eu: Cred că virusul nu a fost creat ca să ne omoare, ci ca să ne sperie puţin.
Marco: Adică, într-un fel, Academia va fi supusă unui atac terorist? -ridicând o sprânceană-
Eu: Nu am zis asta. :)) Dar ar putea fi doar începutul a ceva.
Marco: Sper să nu fie aşa. Mă duc să o aduc pe Lodo acasă.
Eu: Stai! -ieşind afară şi închizând uşa- Mergi cu maşina?
Marco: Da, cu a lui Jorge. De ce?
Eu: Poţi să mă laşi şi pe mine la penitenciar? Vreau să merg la tata.
Marco: Bine... emoticon confused_rev

***

Mergând printre celule, realizez că aici sunt condiţii mai bune ca la un azil de bătrâni. Deținuții îşi ocupă timpul cu ceva. Unii fac brăţări, alţii citesc, învaţă să scrie, joacă şah sau alte jocuri, se ocupă cu ordinea şi curăţenia şi ,surprinzător, tricotează. Tata a refuzat să facă ceva de genul, sunt sigură.
Gardianul care mă conduce pare să liniştească vocile deţinuţilor doar cu privirea. De ce nu e camera de vizite mai aproape de intrare?
Paznicul împinge o uşă cu piciorul şi mă lasă să intru prima. Caut chipul tatălui meu printre oamenii cu uniforme portocalii şi ezit puţin înainte să mă aşez lângă el. Părul şi barba i-au mai crescut şi observ că a pus şi câteva kilograme pe el. Îşi ridică privirea spre mine, ochii sclipindu-i de încântare.

Tata: Martina. -întinzând o mână după a mea-
Eu: Tată. -zâmbind în colţul gurii-
Tata: Mă bucur că ai venit! Te aşteptam de câteva zile.
Eu: Aş fi vrut să vin ieri, dar s-au întâmplat multe şi nu am ajuns.
Tata: Dacă continui să am un comportament potrivit aici, mi se va micşora pedeapsa. -închizându-şi ochii-
Eu: Tată, asta e... super. Mi-ar plăcea să te întorci acasă. Va fi diferit.
Tata: Doar că mama ta nu se va întoarce. -deschizând ochii-
Eu: Îţi lipseşte?
Tata: Într-un fel sau altul. Am locuit cu ea 25 de ani, nu e ca şi cum aş putea să ignor asta.
Eu: Nu te pot obliga să faci asta. Subiectul e altul...
Tata: Andreas. -ridicând din sprâncene-
Eu: Exact.
Tata: Mi-ar plăcea să-l întâlnesc. Zău că da! -ştergându-şi fruntea cu o mână-
Eu: Nu putem doar să ne dorim asta. -încruntându-mă- Nu te aştepţi să apară când îl poţi căuta. Tu ştii ceva ce eu nu ştiu şi tare aş vrea să aflu!
Tata: Nu contează ce ştiu eu sau nu. Nu ne dă niciun indiciu despre el.
Eu: Te rog... Vreau doar să nu mai trăiesc în minciuni.

Oftez şi îmi pun un picior peste celălalt. Tata mă priveşte pe sub gene şi îşi reaşează coatele pe masă.

Tata: Şi prietenul ăla al tău... Jake! Ştia şi el povestea.
Eu: Altceva?
Tata: Cred că asta e tot. -dând din umeri-

Cred că tata a uitat că studiez psihologia. Ochii îngustaţi, vocea subţiată şi agitaţia incontrolabilă cu care se foieşte îl trădează.

Tata: Bine, îţi voi spune.

Mă concentrez asupra feţei lui.

Tata: Dar îmi promiţi că nu vei face nimic în legătură cu asta.

Încuviinţez.

Tata: Andreas a încercat să ne contacteze. Ne-a trimis scrisori. Sau cel puţin credeam că sunt de la el şi nu de la cineva care îşi bătea joc de noi.
Eu: Deci ştia de voi. Unde sunt astea?
Tata: Scrisorile nu ajungeau acasă. Le primeam tot timpul la servici şi erau pe numele tău.
Eu: Numele meu? De unde ar şti el numele meu?
Tata: Asta ziceam şi eu. Ori părinţii lui adoptivi ştiau cine suntem, ori nu el ne trimitea scrisori.
Eu: Le mai ai?
Tata: Mi-ai promis că nu faci nimic.

Buzele i se îndreaptă şi mă priveşte calm. Aşa e, am promis. Am promis că nu fac nimic în legătură cu scrisorile, dar nu am promis că nu voi afla cine le-a trimis.

Eu: Nu voi face. Vreau doar să ştiu dacă le mai ai.

Nu răspunde, un timp, apoi îşi plimbă ochii prin sală şi-mi răspunde:

Tata: Da, le mai am.
Eu: Bine.
Tata: Tu ce mai faci?

Şi întrebarea asta m-a lăsat fără cuvinte. Să-i spun despre Jorge? Să-i spun că-mi pun viaţa în pericol studiind? Şi să-i mai spun că încă îmi susţin ideea de a mă muta?
Nu va mai fi aşa mândru de mine.

Eu: Eu sunt bine. Tu cum te simţi? Vrei să-ţi aduc ceva?
Tata: În închisoare te mulţumeşti cu ce ai, şi faptul că mă vizitezi de câte ori poţi e de-ajuns.
Eu: Măcar asta mai pot face. -privind în gol- Oricum, îţi promit că am să vin oricând am ocazia şi poate e cazul să-mi găsesc ceva de lucru.
Tata: Cumva mama ta te-a lăsat fără venituri?
Eu: Nu, din contră, doar că ar fi un început bun să mă întreţin eu.
Tata: Nu te presez, fii sigură, dar concentrează-te pe învăţat acum!
Eu: Şi tu pe fapte bune. Nu meriţi să fii aici. -ridicându-mă-
Tata: Pleci? -ridicându-şi ochii la mine-
Eu: Îmi pare rău.
Tata: Înţeleg. -ferindu-şi privirea-

Plec înainte să mă poată reţină ceva.
Poate că era mai bine dacă preferam maşina mea în locul companiei lui Marco, aducându-mă aici. Şira spinării încă mă doare din cauza patului de fier în care m-am odihnit azi-noapte şi îmi muşc buza ca să împiedic suspinele durerii provocate de mişcare. Mişcare, hm? Poate ar trebui să mă înscriu într-un club de sport. Adică, care ar fi probabilitatea ca şi profesorul de sport să fie Aiden sau un alt bădăran de genul lui? Pariez că 0. Îi ajung posturile deţinute în prezent.
Mă surprinde vestea că Andreas mi-a contactat părinţii. Pe o altă parte, mă surprinde şi indferenţa lor cu care au tratat problema. Tot el i-a căutat după ce i-au făcut. Înseamnă că a crescut într-o familie bună. În cele mai fericite cazuri, copiii abandonaţi trăiesc mai bine în famiile adoptive decât ar fi făcut-o în adevărata lor familie. Poate că asta este cauza abandonării lor. Părinţii bilogici vor ca ei să trăiască mai bine, dar nu şi-n cazul a lor mei. Ei aveau condiţii!

Mă gândesc că aş putea să-i gătesc prăjitura preferată a tatălui meu data viitoare. Cine ştie? Poate îmi va mai spune câte ceva.

Mă îndrept spre parc, barul unde lucra Cora mai exact. La intrare -un loc întunecat- mă ciocnesc de o persoană şi parfumul acelei persoane aprinde o luminiţă în creieraşul meu. Jerry mă prinde de mână înainte să cad şi râde într-un mod subtil, dar destul de evident, de mine.

Jerry: Încet, încet. :))
Eu: Nu aş vrea să cazi pe mine. Pun rămăşag că m-ai strivi.
Jerry: 'Pun rămăşag'? Nu ştiam că ai fost crescută de aristocraţi şi tocmai pariezi la Ruleta Rusească.
Eu: Încetează!
Jerry: Să încetez cu ce?
Eu: Cu tachinatul! E enervant că nu ştii nimic despre mine şi spui lucruri fără sens.
Jerry: Scuze, cred că ăsta e felul meu de a fi. Nu mă poţi condamna. Şi nu-ţi vreau răul. Nici ţie nici prietenilor tăi.
Eu: Păreai să vrei contrariul în preajma lui Jake.
Jerry: Ştii doar că mă prefăceam ca să câştig un ban în plus. -mijindu-şi ochii la mine-
Eu: Bine, bine. -dându-mi ochii peste cap- Gata cu subiectul Jake.
Jerry: Intri sau ce faci?-rânjind-

Ce-aş vrea să-i dau una şi să-i dispară zâmbetul! E adevărat că nu ne vrea răul, dar nici un binefăcător pentru noi nu e.

Jerry-fredonând o melodie- Ce vrei să bei?
Eu: Mă descurc, cred.
Jerry: Mi-ar plăcea să petrec mai mult timp în preajma voastră.-îndepărtând meniul din faţa lui- Sunteţi de treabă.

De ce tot vorbeşte la plural?

Eu: 'De treabă'? Nu ştiu ce să zic, dar nu ştiam că ai fost crescut de o familie de şmecheri.
Jerry: Au, asta a durut.-punându-şi mâna la inimă-
Eu: De când suntem de treabă?
Jerry: De mult, doar că nu am vrut să recunosc asta.
Eu: Comportamentul tău e un mister nedesluşit, Jery. Vrei să mă răpeşti, să mă sperii, apoi să fim prieteni.
Jerry: Prieteniile de genul ăsta durează cel mai mult. emoticon wink Am văzut asta într-un film.
Eu: Nu ştiu ce să spun. Asta nu ne va afecta relaţia profesor-elev?
Jerry: Nu folosi cuvântul 'relaţie', sună scârbos.-strâmbându-se-
Eu: Nu folosi tu cuvântul ăla! -părând dezgustată-
Jerry: Ce cuvânt? Scârbos? emoticon confused_rev
Eu: Da.-aruncând cu un pai în el-
Jerry: Hei, ce scârbos! Poate paiul a fost folosit.
Eu: Jerry!
Jerry: Bine, gata! -ridicând mâinile- Vreau doar să spun că puţin timp petrecut împreună nu strică. Arăţi de parcă ai dormi într-un balot cu fân.
Eu: Oh, nu ştiam că e atât de evident. :))
Jerry: Wow, doamna Stoessel e bună la glume, e o premieră.
Eu: Domnişoară.-corectându-l-
Jerry: Unde ţi-e prinţul, domnişoară? -ridicând o sprânceană la mine-
Eu: Rătăceşte drumul.

Hey fans

Hey, fans...ce faceti?...as vrea sa fac cv postari..aveti cv idei?

Observ si eu..observati si voi, acest blog se transforma in viata mea personala...nici decum nu e blog cu Violetta...mhm, deci voi incerca sa postez mai mult deoarece parca totula trecut si parca e totul bine..va pup si va astept cu noi postari :*♥

Ralitate-fericirea prin Vise

Acum realitatea mea e naspa rau de tot....neam despartit, de ce?..am constientizat ambii eu sunt mai inalta, lumea ride de noi, si e jignitor sa auzi ca fata e mai inalta si nu va potriviti nici decum...neam despartit acum 3 zile, si neam intilnit tot 3...insa culmea e ca am ramas prieteni, de 3 zile pling dupa el..si uit de tot ce a fost intre noi doar cind vorbesc cu el..insa el isi aminteste..eri am vorbit toata ziua, la final mia scris nb..asta ma mai facut sa pling....insa am visat 2 vise...unul aseara, altul alaltaseara....cel de alaltaseara era ca toata vara si in timpul scolii noi ne vedem, petreceam timpul impreuna, dar cind ne vedeam eu eram mereu pe tocuri si nu ne dadeam seama ca el creste..el avea iubita, eu iubit nu..si la scoala neau cintarit masurat..si cind ajung acasa SMS de la el...citi cm ai?...ii raspund 1.67(inainte tot 1,67 aveam, el avea 1,62)...dar tu?.....WHAT?..am 1.73.....Dar cum?..toata vara, si la scoala ne vedeam nu crescusei......Da dar eram cam de marimea ta, dar tu purtai tocuri....Mhm, e super......Iesi la un suc?..ceva?..vreau sa vorbim, vin eu sa te iau......Bine...in 20 de minute sunt gata.....Apropo, nu te incalta in tocuri, iati si tu o pereche de ghete :D.....Ok..))...
In 20 minute ma imbrac repede, si ii scriu un SMS..sunt gata..)).......ok, vin imediat.
A venit cu mopedul, in 5 minute era la mine, ma suna, eu ii inchid deoarece stiam ca a ajuns si ies din casa.
Eu: Si, unde mergem?
El: Ai sa vezi...
Ne ducem cu mopedul pe terenul sportiv...ajungem acolo si o vad pe iubita lui....ma cobor si mergem la ea.
Ea: Pentru ce ai aduso pe asta...si toata vara, si tot timpul cit ai fost cu mine, cu ea mai mult timp petreceai.
El: Da..eram prieteni, o iebeam, o iubesk..insa era mai inalta nu puteam fi impreuna..
Eu: Stai, sta..ai zis eram prieteni.
El: Da..asteapta putin.
El(catre ea): Asculta..eu cu tine m-am intilnit doar ca sa incerc sa uit de ea(aratind spre mine)..pe ea o iubeam si inca o iubesk, insa nu puteam fi impreuna, ea era mai inalta..insa uite acum, chiar si cind e pe tocuri e cam de o inaltime cu mine...acum nimeni nu ne opreste sa fim impreuna...imi pare rau ca te fac sa suferi..dar nu team iubit.
Ea pleaca plingind....
Eu: De ce faci asta...cu ea teai intilnit 3 luni..cu mine 3 zile si am suferit ca proasta 2 saptamini...da ea.?..eu inca vorbeam cu tine si ma linsiteam putin...dar ea?
El: Laso pe ea..tu ma mai iubesti?
Eu: Da te iubesk...dar inca te urask dupa ce miai facut.
El: Lasa ura o sa treaca..eu inca te iubesk..si vara asta cit am iesit si neam distrat miam dat seama ca mult mai mult te iubesk...acum mai vrei sa fim impreuna?
Eu: Si eu te mai iubesk...si da vreu sa fim impreuna
Si ma saruta simplu pe buze, imbratisinduma....
El: Imi era dor de asta....
Eu: parca mie nu....Dar sa nu ma mai faci sa sufar ca atunci...
El: Si eu sa nu mai vad cu ala(unu cu care am stat cind eram impreuna, si o mica cauza din care neam despartit)...
Eu: Deci acum ce facem?
El: Ce sa facem...o plimbare cu mopedu ca pe vremurile de vara facem?
Eu: Desigur....
Apoi am stat am petrecut timpul impreuna(am iesit din casa undeva la ora 16 si am stat pina la 20)..apoi a fost toul bine neam intilnit mult timp si gata....

Visul de asera....

El are un prieten bun care mie posibil sami fie verisor de a 2-lea...si el ii pune acelui prieten(prietenul sau ma mai enerva uneori, intrun fel ca ii cam placea de mine)...si ii spune ca sa ma cucereasca si sa se intilneasca cu mine....si noi suntem impreuna, iesim, in mai multi..suntem fericiti impreuna...si dupa o saptmina cit neam intilnit leam spus parintilor...si mam mia spus ca mie verisor categoric nu ma poti intilni cu el...da inte de o saptmina sa ma intilnesc cu el am vorbit o luna in care la fel mam indragostit de el...si cind am aflat ca si pe el il pierd am plins la fel mult..si am zis ca mie nu imi merge cu niciun baiat....(ei si gata visul..a fost cu mai multe detalii..dar asa mai important....

Si o poza facuta alaltaieri.

Vise VS Ralitate....Realitatea*

Deci in realitate sau intimplat foarte multe....extrem de multe...mhm...un baiat de care m-am indragostit extrem de mult...adica el ma facut sa ma indragostesc de el, si na neam certat...iar a 2 zi, la scoala ne jucam voley...eram eu, el, colegi de ai mei, ai lui...insa in seara cind neam certat iam zis ca nu mai avem ce discuta....el imi dadeam mingea leva, ca so scap jos, sa intru in cerc apoi sa ma loveasca sa ies, dar oricum sa ma loveasca. Si cind am ajuns linga el, numi dadea pace..ma si cuprins chiar..insa noi eram certati..ininte de asta..eu am plins..am plins si el ma vazut..si plingeam dar nu din cauza lui....acasa cind am ajuns cautam cearta cu el...si lam intrebat de ce ma cuprins..si multe chestii...si pina la urma neam impacat....a 2 zi..iar jucam voley..ma atingea..ma cuprins de foarte multe ori...chiar de foarte multe ori...una 2 ma cuprindea...si acolo mai era un baiat..baiatului acela ii place de mine..era fericit pina in momentu cind eu am ajuns linga Jorge(numele fictiv)..si apoi a devenit mai serios..sa intristat intrun fel...deci, apoi majoritatea sau dus acasa...si am ramas, eu, el, o fata, si o colega de a lui de clasa...si am zis sa ne ducem sa ne jucam voley in sala....neam pus deoparte a plasei si la fel ma cuprindea de multe ori..si pina la urma ma sarutat pe obraz.....apoi in ziua aceasta mia propus sa fiu prietena lui...si am acceptat...apoi a 2 zi...eram in sala sportiva..mai multi..iar eu eram deoparte pe scaun..iar el de alta...ma ridic si ii zic prietenei mele ca ma duc sa ma primplu putin pin scoala....si ies, si vine si el dupa mine...ma cuprinde ma saruta de multe ori pe obraz, si odata pe buze(nu frantuzeste..as un simplu sarut)....si ma intraba unde ma duc..ii zic ca ma duc putin sa ma primblu..si am mai stat putin si iam zis hai ca ma duc...si el sa dus in sala inapoi...apoi eu mam dus la diriga in clasa...si apoi mam reintors in sala sportiva...si apoi neam dus sa ne jucam voley afara(da aafara era frig)...neam jucat...iar apoi pe la vreo 11 neam pornit acasa....si mam mai plimbat putin cu el...si ma mai cuprins si apoi cind sa ma duc acasa..ma mai cuprins odata si ma sarutat pe obraz....apoi cind am ajuns acasa am mai vorbit cu el si totul bine...a 2 zi, apai era ultimul sunet(da sa terminat scoala)....si nu prea am vorbit ca nu ama vut ocazia...insa eu am primit diploma si cit stateam pe scarile scolii si numeau pe restu care primeau..cind ma uitam la Jorge, se uita la mine, ma uitam la Diego(baiatului care ii place de mine, la moment suntem un fel prieten..insa inainte doar ma enerva)...ma uitam la Diego, se uita la mine....si de multe ori evitam sa ma uit la public ca era sa ma uit la unu si el la mine...mhm..azi e simbata...deseara e concert..iar eu nu am rabdare sa ma duc sa imi petrec seara cu Jorge....(din toate prietenele mele..ca ma intilnesc cu el stie una singura....care ma intelege...la restu vreau sa le spun...da peste vreo saptamina sau chiar 2...vreau sa le demonstrez ca pot tine un secret de genu....mhm...deci in urmatoru capitol voi povesti, ce sa intimplat la concert.