Îngeri și demoni. Capitolul 49 - Favorul.

După ce am pus trandafirii într-o vază cu apă şi m-am destins la duş, îmi simţeam corpul extenuat. Mă simţeam ciudat să dorm într-o cu totul altă cameră faţă de cea obişnuită, dar poate cu ajutorul câtorva decoraţiuni mă voi simţi din nou ca acasă.

Cred că era în jur de ora 1 noaptea când auzeam zgomote în apartament. Mi-am dat seama, după ce m-am dezmeticit, că cineva bătea la uşă, chiar la uşa mea, tocmai la miezul nopţii! M-am ridicat nesigură din pat. Dacă e cineva care îmi vrea răul? Adică, sunt o fată singură, neajutorată care tocmai s-a mutat, corect? Mă înfioară gândul şi-l alung.
Când bătăile se aud mai tare, mă apropii de uşă şi mă uit pe vizor. Holul e prea întunecat ca să văd ceva şi răsucesc cheia în broască. Sângele îmi dansează în vene ca o şampanie agitată şi deschid uşa. Brusc, mă calmez.

-Mhm, hei! Martina, nu?

În faţa mea, stând cu mâinile în buzunar şi cu părul ciufulit, agentul imobiliar care mi-a vândut apartamentul mă priveşte aşteptând. Ochii lui ţipă "N-am dormit deloc în ultimele 24 de ore." iar eu mă chinui să-l privesc fără să mă încrunt.
Îmi vorbeşte la pertu?

Eu: Da. Tomas, nu? -frecându-mi ochii discret-
Tomas. Ahâm. -stând pe călcâie- Scuze ora târzie -firar, nici nu ştiu cât e ceasul! -aruncând o privire spre ceasul de mână- Oricum, ai văzut un tip cam de înălţimea mea, cu păr şaten ochi cam ca ai tăi şi un semn de naştere proeminent pe obrazul drept?

Mă pierd în descrieri dând negativ din cap. Ce sunt eu, spion?

Eu: Îmi pare rău, nu am ieşit deloc. -ieşind pe hol, înfăşurându-mă cu braţele-
Tomas: Scuze.-scuturându-şi capul- E un prieten care locuieşte un etaj mai sus şi a spus că mă anunţă când vine de la lucru. N-am vrut să te deranjez.
Eu: E în regulă.

Cred că nici nu mai am somn.

Tomas: Bine atunci. Să ştii că eu locuiesc la parter. Dacă ai nevoie de ceva... nu ezita să apelezi.
Eu: Îmi e bine. -dând afirmativ din cap- Noapte bună!
Tomas: Somn uşor şi scuze deranjul!

Şi aleargă pe coridor coborând treptele câte două.

Mă întorc în apartamet şi mă sprijin de uşă. Chiar era nevoie să mă trezească din prima noapte în care nu am coşmaruri?
Îmi încalţ papucii de casă şi pornesc spre bucătărie. Beau un pahar cu apă şi îmi duc mâna la ceafă, sprijinindu-mi capul pe ea. Mă târâi înapoi în pat şi sper că seara asta se va sfârşi repede.

Dimineaţă mă trezesc din pricina unui zgomot vag de apă... Ah! Baia vecinilor de deasupra e chiar în dreptul dormitorului meu. Va trebui să mă obişnuiesc cu asta, dacă ei sunt persoane matinale. Mă ridic în capul oaselor şi arunc o privire spre ceas. E timpul să mă trezesc. Am dormit destul de bine, ignorând momentul în care am fost trezită de -se pare că- de noul meu prieten. Primul meu prieten pe care mi l-am făcut aici. Nu-i rău... Doar că m-a enervat motivul pentru care m-a trezit.
Întotdeauna am vrut să fiu independentă, şi visul mi s-a îndeplinit. Nu m-am gândit niciodată la cum aş vrea să fie viitorul meu. Nu mi-am construit principii şi nici perspective. Ştiu doar că nu vreau să depind de cineva, vreau să-mi câştig singură pâinea! În general, doar bărbatul dintr-o familie munceşte. Ei bine, eu nu vreau să fiu într-o astfel de familie, nu vreau să fiu la picioarele lui. La urma urmei -femeia dă viaţă!
Ce tot spun? Căsătoria nu e de mine acum.

Intru în baie şi mă poziţionez în faţa oglinzii. Gresia e rece, de o culoare albă iar faianţa are modele florale albăstrui. Îmi iau periuţa de dinţi şi încep să mă spăl deasupra chiuvetei. Îmi analizez faţa şi îmi dau seama că arăt mai palidă ca de obicei. Of, mi-e dor de Jorge! Oare el se gândeşte la mine? În felul la care sper să se gândească? Deşi îi spuneam de atâtea ori să nu mai vină la Academie, azi mi-ar plăcea să-mi facă o vizită. Şi poate florile sunt de la el, dar nu i-am văzut de multe ori latura romantică. Mi-ar plăcea ca trandafirii să fie de la Jorge, nu de la altă persoană.

Pe drumul spre Academie, mă gândesc la logodna Lodovicăi. Ea are o relaţie fericită. Marco... Ei bine, Marco nu e genul care mi-l imaginam pentru Lodo, dar e amuzant, drăgăstos, un prieten bun şi o iubeşte. Eu nu am parte de acest tratament -nu mai am. Mâinile mi se încleştează pe volan când ajung la semafor şi apoi bat darabana cu degetele pe schimbătorul de viteze. Aştept ca o bătrânică se traverseze pe zebră şi îmi continui drumul.
Academia e aproape goală la ora asta, aşa că Aiden nu mă mai poate mustra că întârzie la oră. Îl prind chiar la intrare, ţinând într-o mână o cafea, în cealaltă geanta iar telefonul între ureche şi umăr vorbind. Încearcă să deschidă uşa cu piciorul şi înjură pe sub mustăţi dându-se în spate. Se ciocneşte de mine şi îşi varsă câteva picături de cafea pe papucii lui lăcuiţi. Chicotesc involuntar şi îmi duc o mână la gură.

Aiden: Chiar azi? Bine, cred că pot să fac asta... -făcându-mi semn cu capul- Poftim? În niciun caz!... Doamnă Green, te asigur că vei câştiga procesul.

Deschid uşa şi îl las să intre primul. El pare aşa ocupat şi încărcat în timp ce eu doar îmi ţin geanta pe umăr şi mă amuz pe seama lui. Îmi dau seama că e o convorbire importantă din moment ce aduce vorba de proces şi mă liniştesc, mergând în dreptul lui pe hol. Doi poliţiştii trec pe lângă noi şuşotind sau dezbătând o problemă şi gândul mă duce la ziua în care Academia a fost în carantină.
Clatin din cap şi îmi întorc privirea spre Aiden care s-a oprit din mers.

Aiden: Ne vedem peste trei ore, doamnă. Sucees!

Îşi lasă geanta pe podea şi încheie convorbirea. Se uită la mine cu un aer mirat şi continuă să butonească telefonul.

Aiden: Ce e, Stoessel?

Îi citesc umorul din glas şi mă încrunt.

Eu: Vreau să vorbesc cu tine.
Aiden: Deja vorbeşti, deci, cu ce te pot ajuta? -rânjind-
Eu: Casa. E a ta. -dând din umeri-
Aiden: Am vorbit deja despre asta.
Eu: Ba nu! Pot fi destul de convingătoare, să ştii. -împreunându-mi mâinile în sân-
Aiden: Tocmai îi spui asta unui avocat. -lăsând telefonul-
Eu: Nu vreau să vorbesc cu Aiden Avocatul şi nici cu Aiden Profesorul sau ce mai eşti tu.
Aiden: Sunt o singură persoană, Martina. -chicotind-
Eu: Ştiu, şi chiar trebuie să rezolvăm asta. Casa e a ta, tu ai plătit pentru ea iar mie nu-mi place să profit de oameni.

Trasează conturul buzei inferioare cu indexul ca şi cum ar medita la asta apoi îşi lasă mâinile pe lângă corp.

Aiden: Dacă iau casa vei fi mulţumită?
Eu: Foarte mulţumită.
Aiden: Atunci nu o iau. -prinzându-mi mâna puţin mai jos de cot-

Oftez şi îmi dau ochii peste cap. E clar că nu mai trebuie să insist acum. Peste două zile, poate, voi reveni la subiectul ăsta.

Aiden: Uite cum facem. A fost o plăcere să te ajut când ai avut nevoie, şi pentru asta tu îmi vei face o favoare ca să fim chit.

Clipesc mărunt ca să acopăr privirea neîncrezătoare.

Eu: Ce fel de favoare?
Aiden: Uite... -prinzându-mi mâinile- Mâine seară comitetul profesorilor organizează o petrecere. Vrei să vii cu mine?
Eu: Ăsta e un favor sau o rugăminte? -ridicând o sprânceană-
Aiden: E o invitaţie. -zâmbind jucăuş-
Eu: Ămm... nu ştiu ce zic, sunt eleva ta.
Aiden: Nu voi fi singurul care are o parteneră studentă aici. -dând din umeri- Şi nu te oblig, dar dă-mi un răspuns până la prânz.
Eu: Bine.

Îmi dă drumul la mâini şi îşi ridică geanta de jos.
Ce ar trebui să spun la asta? Să accept pentru că aşa vom fi chit sau pentru că i-ar plăcea să merg cu el? Asta e. Mi-a băgat invitaţia asta în cap doar ca să uit de casă. La naiba, un favor nu se compară cu o bucată de teren!

Îmi face cu ochiul şi îşi ridică geanta de jos, privind spre sala profesorilor. Înainte să înainteze îl prind de mâneca gecii.

Eu: Trebuie să-ţi mai spun ceva.
Aiden: Se sună în curând. -făcând semn spre ceasul de la mâna stângă-
Eu: Scuteşte-mă. -şoptind- Te-am întrebat dacă pot renunţa la un curs începând cu al doilea semestru.
Aiden: Da. -dând afirmativ din cap- Da, poţi.
Eu: Tare. Mulţumesc! -zâmbind-
Aiden: Vrei să renunţi la cursul de psihologie?

De ce crede că aş renunţa la cursul meu preferat? Oh, da. Tocmai am făcut cunoştinţă cu ego-ul lui. Îmi dau ochii peste cap în mintea şi îmi muşc stânjenită buza de jos.

Eu: Nu. La cel de arhitectură.

Pare puţin surprins şi se încruntă. Îşi umezeşte buzele şi ochii îi capătă o culoare întunecată.

Aiden: Nimeni nu renunţă la cursul meu.
Eu: Atunci eu voi fi prima.
Aiden: De ce? -făcând un pas spre mine-
Eu: Pentru că nu mă mai atrage aşa de tare cursul. -ridicând din umeri- Şi voi avea mai mult timp liber.
Aiden: Dar... -scuturându-şi capul- Nu înţeleg. Eşti minunată la asta.
Eu: Nu sunt aşa interesată de "asta" acum. -privind în jos-
Aiden: Dacă îţi spun că măă voi gândi la asta, mergi cu mine mâine seară?

Îmi sună a şantaj, dar cu toate astea clatin nesigură din cap.

Eu: Poate.
Aiden: Mă bucur că ai vorbit cu mine despre asta înainte să te duci la rector.
Eu: Nu-mi place să merg prea des la el, dacă înţelegi ce vreau să spun.
Aiden: Nici că ai avea motive. Ne vedem, sper. Să ai grijă de tine. -mergând către sală-
Eu: Şi tu.-şoptind-

Am venit aici cu dorinţa de a scăpa de vechea mea casă şi de cursul lui Aiden, şi m-am ales cu o invitaţie la o petrecere cu profesorii. Ziua a început prost încă de când Tomas -din câte îmi amintesc- a bătut la uşa mea; la care se adaugă şi modul în care m-am trezit dimineaţă.

Soneria răsună pe coridoare şi oftez nemulţumită. Merg la dulap şi îmi iau lucrurile necesare pentru ora lui Jerry. Într-un fel sau altul, îi văd pe Aiden şi Jerry mai des decât îmi văd prietenii. Mi-e dor de Lodo şi criticile ei, mi-e dor de Marco şi amuzamentul lui şi cel mai important, mi-e dor de Jorge. Au trecut doar două zile şi nu primesc semne cum că mă voi împăca cu ideea. Nici nu pot să cred că mi-e mai mare dorul de persoane cunoscute acum câteva luni, decţt de părinţii mei...

>>Din perspectiva lui Jorge<<

După ce m-am spălat pe mâini -la rugăminţile Lodovicăi- m-am aşezat la masă şi am mâncat alătur de ceilalţi. Lodo găteşte bine. Dacă nu ar fi viitoarea logodnică a lui Marco aş lua-o de soţie doar ca să-mi gătească.

Am rămas la masă doar eu cu Marco, care pare mai îngândurat şi închis în el decât de obicei.

Eu: Marco?-fluturându-mi o mână în faţa lui- Eşti în regulă?
Marco: Da, sunt bine. -punându-şi coatele pe mas-
Eu: Nu-mi pari a fi bine.
Marco: Dar tu? Tu eşti cel părăsit.
Eu: Nu mai pronunţa cuvântul ăla...-încruntându-mă-
Marco: Scuză-mă. -uitându-se spre living- Cred că pot avea încredere în tine.

Buzele îi alcătuiesc o linie dreaptă iar ochii lui sunt aţintiţi spre mine. Se apleacă mai mult în faţă ca şi cum nimeni nu ar trebui să afle ce tocmai îmi spune.

Marco: Lodo îmi ascunde ceva.
Eu: Lodovica? Să-ţi ascundă ceva?
Marco: Da! Dar nu ştiu sigur. Nu mai comunică cu mine aşa cum o făcea înainte.
Eu: Eşti sigur că logodna nu o stresează? Sig şi eu. -ridicând mâinile în defensivă-
Marco: Nu e ca şi cum i-am pus verigheta şi am semnat un contract. E neliniştită. Ceva o macină.
Eu: O înţeleg perfect.-şoptind-