Jorge: A plecat. Nu trebuie să te mai prefaci că te desparţi de mine.Eu: Nu mă prefăceam.
Jorge: Ce? Martina! -prinzându-mă de braţe-
Eu: Ne-am jucat destul. -îndepărtându-i mâinile- M-am săturat de probleme şi certuri, atâta tot.
Jorge: Te-ai săturat de mine?
Eu: Nu înţelege greşit. -mergând cu spatele-
Jorge: Stai, stai! -punându-şi mâinile pe umerii mei- Ai zis că e doar o pauză, deci ne vom împăca?
Ezit să răspund şi dau nonșalant din umeri. Îmi caută privirea, dar nu mai insistă cu întrebarea. Mă întorc pe călcâie şi îmi plec puţin capul.
Nu-mi mai pronunță numele.
***
După o baie binemeritată şi un prânz consistent, am revenit la îndoielile mele. Chiar Jorge era sursa problemelor mele? Pentru că nu mă simt mai eliberată acum. Ba din contră. Mă simt vinovată. Nu m-am despărțit niciodată de cineva -pentru că nu mă pricep la relaţii- dar ştiu că se simte îngrozitor.
Mă analizez în oglinda de la baie şi observ cearcănele şi pielea mai palidă ca de obicei. Mă pieptăn şi-mi aranjez buclele, măcar asta să fac.
Aud soneria şi îmi dreg glasul. Merg spre uşă, sperând într-un fel să fie Jorge.
Dar nu trebuie să fie el.
Marco: Ah, Martina! -strângându-mă în braţe- Eşti bine? Unde e Lodo?
Eu: Mă strângi prea tare. -tuşind-
Marco: Scuze.
Eu: Lodo a rămas să ajute pe acolo. Eu m-am simţit epuizată. -strâmbând din nas-
Marco: Şi eu aş fi fost în locul vostru. Adică, cine ar rezista unui virus ca ăsta? Ce ne-aţi mai speriat! -lovindu-mă uşor în cot-
Eu: Cred că virusul nu a fost creat ca să ne omoare, ci ca să ne sperie puţin.
Marco: Adică, într-un fel, Academia va fi supusă unui atac terorist? -ridicând o sprânceană-
Eu: Nu am zis asta. :)) Dar ar putea fi doar începutul a ceva.
Marco: Sper să nu fie aşa. Mă duc să o aduc pe Lodo acasă.
Eu: Stai! -ieşind afară şi închizând uşa- Mergi cu maşina?
Marco: Da, cu a lui Jorge. De ce?
Eu: Poţi să mă laşi şi pe mine la penitenciar? Vreau să merg la tata.
Marco: Bine... emoticon confused_rev
***
Mergând printre celule, realizez că aici sunt condiţii mai bune ca la un azil de bătrâni. Deținuții îşi ocupă timpul cu ceva. Unii fac brăţări, alţii citesc, învaţă să scrie, joacă şah sau alte jocuri, se ocupă cu ordinea şi curăţenia şi ,surprinzător, tricotează. Tata a refuzat să facă ceva de genul, sunt sigură.
Gardianul care mă conduce pare să liniştească vocile deţinuţilor doar cu privirea. De ce nu e camera de vizite mai aproape de intrare?
Paznicul împinge o uşă cu piciorul şi mă lasă să intru prima. Caut chipul tatălui meu printre oamenii cu uniforme portocalii şi ezit puţin înainte să mă aşez lângă el. Părul şi barba i-au mai crescut şi observ că a pus şi câteva kilograme pe el. Îşi ridică privirea spre mine, ochii sclipindu-i de încântare.
Tata: Martina. -întinzând o mână după a mea-
Eu: Tată. -zâmbind în colţul gurii-
Tata: Mă bucur că ai venit! Te aşteptam de câteva zile.
Eu: Aş fi vrut să vin ieri, dar s-au întâmplat multe şi nu am ajuns.
Tata: Dacă continui să am un comportament potrivit aici, mi se va micşora pedeapsa. -închizându-şi ochii-
Eu: Tată, asta e... super. Mi-ar plăcea să te întorci acasă. Va fi diferit.
Tata: Doar că mama ta nu se va întoarce. -deschizând ochii-
Eu: Îţi lipseşte?
Tata: Într-un fel sau altul. Am locuit cu ea 25 de ani, nu e ca şi cum aş putea să ignor asta.
Eu: Nu te pot obliga să faci asta. Subiectul e altul...
Tata: Andreas. -ridicând din sprâncene-
Eu: Exact.
Tata: Mi-ar plăcea să-l întâlnesc. Zău că da! -ştergându-şi fruntea cu o mână-
Eu: Nu putem doar să ne dorim asta. -încruntându-mă- Nu te aştepţi să apară când îl poţi căuta. Tu ştii ceva ce eu nu ştiu şi tare aş vrea să aflu!
Tata: Nu contează ce ştiu eu sau nu. Nu ne dă niciun indiciu despre el.
Eu: Te rog... Vreau doar să nu mai trăiesc în minciuni.
Oftez şi îmi pun un picior peste celălalt. Tata mă priveşte pe sub gene şi îşi reaşează coatele pe masă.
Tata: Şi prietenul ăla al tău... Jake! Ştia şi el povestea.
Eu: Altceva?
Tata: Cred că asta e tot. -dând din umeri-
Cred că tata a uitat că studiez psihologia. Ochii îngustaţi, vocea subţiată şi agitaţia incontrolabilă cu care se foieşte îl trădează.
Tata: Bine, îţi voi spune.
Mă concentrez asupra feţei lui.
Tata: Dar îmi promiţi că nu vei face nimic în legătură cu asta.
Încuviinţez.
Tata: Andreas a încercat să ne contacteze. Ne-a trimis scrisori. Sau cel puţin credeam că sunt de la el şi nu de la cineva care îşi bătea joc de noi.
Eu: Deci ştia de voi. Unde sunt astea?
Tata: Scrisorile nu ajungeau acasă. Le primeam tot timpul la servici şi erau pe numele tău.
Eu: Numele meu? De unde ar şti el numele meu?
Tata: Asta ziceam şi eu. Ori părinţii lui adoptivi ştiau cine suntem, ori nu el ne trimitea scrisori.
Eu: Le mai ai?
Tata: Mi-ai promis că nu faci nimic.
Buzele i se îndreaptă şi mă priveşte calm. Aşa e, am promis. Am promis că nu fac nimic în legătură cu scrisorile, dar nu am promis că nu voi afla cine le-a trimis.
Eu: Nu voi face. Vreau doar să ştiu dacă le mai ai.
Nu răspunde, un timp, apoi îşi plimbă ochii prin sală şi-mi răspunde:
Tata: Da, le mai am.
Eu: Bine.
Tata: Tu ce mai faci?
Şi întrebarea asta m-a lăsat fără cuvinte. Să-i spun despre Jorge? Să-i spun că-mi pun viaţa în pericol studiind? Şi să-i mai spun că încă îmi susţin ideea de a mă muta?
Nu va mai fi aşa mândru de mine.
Eu: Eu sunt bine. Tu cum te simţi? Vrei să-ţi aduc ceva?
Tata: În închisoare te mulţumeşti cu ce ai, şi faptul că mă vizitezi de câte ori poţi e de-ajuns.
Eu: Măcar asta mai pot face. -privind în gol- Oricum, îţi promit că am să vin oricând am ocazia şi poate e cazul să-mi găsesc ceva de lucru.
Tata: Cumva mama ta te-a lăsat fără venituri?
Eu: Nu, din contră, doar că ar fi un început bun să mă întreţin eu.
Tata: Nu te presez, fii sigură, dar concentrează-te pe învăţat acum!
Eu: Şi tu pe fapte bune. Nu meriţi să fii aici. -ridicându-mă-
Tata: Pleci? -ridicându-şi ochii la mine-
Eu: Îmi pare rău.
Tata: Înţeleg. -ferindu-şi privirea-
Plec înainte să mă poată reţină ceva.
Poate că era mai bine dacă preferam maşina mea în locul companiei lui Marco, aducându-mă aici. Şira spinării încă mă doare din cauza patului de fier în care m-am odihnit azi-noapte şi îmi muşc buza ca să împiedic suspinele durerii provocate de mişcare. Mişcare, hm? Poate ar trebui să mă înscriu într-un club de sport. Adică, care ar fi probabilitatea ca şi profesorul de sport să fie Aiden sau un alt bădăran de genul lui? Pariez că 0. Îi ajung posturile deţinute în prezent.
Mă surprinde vestea că Andreas mi-a contactat părinţii. Pe o altă parte, mă surprinde şi indferenţa lor cu care au tratat problema. Tot el i-a căutat după ce i-au făcut. Înseamnă că a crescut într-o familie bună. În cele mai fericite cazuri, copiii abandonaţi trăiesc mai bine în famiile adoptive decât ar fi făcut-o în adevărata lor familie. Poate că asta este cauza abandonării lor. Părinţii bilogici vor ca ei să trăiască mai bine, dar nu şi-n cazul a lor mei. Ei aveau condiţii!
Mă gândesc că aş putea să-i gătesc prăjitura preferată a tatălui meu data viitoare. Cine ştie? Poate îmi va mai spune câte ceva.
Mă îndrept spre parc, barul unde lucra Cora mai exact. La intrare -un loc întunecat- mă ciocnesc de o persoană şi parfumul acelei persoane aprinde o luminiţă în creieraşul meu. Jerry mă prinde de mână înainte să cad şi râde într-un mod subtil, dar destul de evident, de mine.
Jerry: Încet, încet. :))
Eu: Nu aş vrea să cazi pe mine. Pun rămăşag că m-ai strivi.
Jerry: 'Pun rămăşag'? Nu ştiam că ai fost crescută de aristocraţi şi tocmai pariezi la Ruleta Rusească.
Eu: Încetează!
Jerry: Să încetez cu ce?
Eu: Cu tachinatul! E enervant că nu ştii nimic despre mine şi spui lucruri fără sens.
Jerry: Scuze, cred că ăsta e felul meu de a fi. Nu mă poţi condamna. Şi nu-ţi vreau răul. Nici ţie nici prietenilor tăi.
Eu: Păreai să vrei contrariul în preajma lui Jake.
Jerry: Ştii doar că mă prefăceam ca să câştig un ban în plus. -mijindu-şi ochii la mine-
Eu: Bine, bine. -dându-mi ochii peste cap- Gata cu subiectul Jake.
Jerry: Intri sau ce faci?-rânjind-
Ce-aş vrea să-i dau una şi să-i dispară zâmbetul! E adevărat că nu ne vrea răul, dar nici un binefăcător pentru noi nu e.
Jerry-fredonând o melodie- Ce vrei să bei?
Eu: Mă descurc, cred.
Jerry: Mi-ar plăcea să petrec mai mult timp în preajma voastră.-îndepărtând meniul din faţa lui- Sunteţi de treabă.
De ce tot vorbeşte la plural?
Eu: 'De treabă'? Nu ştiu ce să zic, dar nu ştiam că ai fost crescut de o familie de şmecheri.
Jerry: Au, asta a durut.-punându-şi mâna la inimă-
Eu: De când suntem de treabă?
Jerry: De mult, doar că nu am vrut să recunosc asta.
Eu: Comportamentul tău e un mister nedesluşit, Jery. Vrei să mă răpeşti, să mă sperii, apoi să fim prieteni.
Jerry: Prieteniile de genul ăsta durează cel mai mult. emoticon wink Am văzut asta într-un film.
Eu: Nu ştiu ce să spun. Asta nu ne va afecta relaţia profesor-elev?
Jerry: Nu folosi cuvântul 'relaţie', sună scârbos.-strâmbându-se-
Eu: Nu folosi tu cuvântul ăla! -părând dezgustată-
Jerry: Ce cuvânt? Scârbos? emoticon confused_rev
Eu: Da.-aruncând cu un pai în el-
Jerry: Hei, ce scârbos! Poate paiul a fost folosit.
Eu: Jerry!
Jerry: Bine, gata! -ridicând mâinile- Vreau doar să spun că puţin timp petrecut împreună nu strică. Arăţi de parcă ai dormi într-un balot cu fân.
Eu: Oh, nu ştiam că e atât de evident. :))
Jerry: Wow, doamna Stoessel e bună la glume, e o premieră.
Eu: Domnişoară.-corectându-l-
Jerry: Unde ţi-e prinţul, domnişoară? -ridicând o sprânceană la mine-
Eu: Rătăceşte drumul.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu