Lodo: Te pot ruga ceva?Eu: Sigur.
Lodo: Nu te mai da la Marco!
Eu: Mă dau la Marco?
Lodo bufneşte în râs şi se ridică de pe bancă arătând cu degetul spre mine.
Lodo: Ce faţă ai făcut! :))
Eu: Oh -.- Lodovica, ce e cu tine?
Lodo: Păi, aveai faţa aia tristă şi vroiam să văd un zâmbet pe ea.
Eu: Ţi se pare că zâmbesc?
Lodo: Acum nu. -ducându-şi o mână la ceafă-
Eu: Nu ştiu ce e cu mine. Părinţii mei divorţează, tatăl meu va merge la închisoare, prietenii mei... nu mai sunt. Pur şi simplu nu mai fac faţă!
Lodo: Te înţeleg. Dacă tu eşti implicată în asta, şi noi suntem. Dacă tu eşti tristă şi noi suntem. -arătând spre băieţi- Dacă tu eşti fericită, şi noi vom fi. Pentru că eşti prietena noastră de acum.
Eu: Sentimentul e reciproc, însă voi nu aveţi nicio legătură cu părinţii mei.
Lodo: Oh, părinţi... Suntem adulţi acum. Săptămâna asta, Marco vrea să îi cunoască pe ai mei şi nu ştiu dacă îl vor plăcea.
Eu: Tu i-ai cunoscut părinţii?
Lodo: Nu. A fost adoptat şi el a refuzat să locuiască cu ei de la 16 ani.
Eu: Nu ştiam.
Lodo: Cred că mama lui biologică l-a abandonat emoticon unsure Nu îmi spune prea multe.
Eu: Trist.
Lodo: Putem vorbi şi noi despre chestii care te fac fericită?
Eu: Şi uite fericirea mea! -arătând spre Jorge-
Marco: Au sucuri bune. Sper că vom mai veni pe aici.
Lodo: Ştiţi ce? Chiar am nevoie de o cafea. Ce ziceţi?
Eu: Pot dormi acolo?
Lodo: De asta vom bea cafea.-prinzându-mă de braţ-
>>Din perspectiva lui Jorge<<
Lodovica ne-a târât în localul unde lucra Cora. Sau cel puţin cred că lucra. Aş vrea să nu o mai oblige pe Tini să facă ce vrea ea. Martina nu vrea să fie aici, vrea să fie acasă, în pat şi să se uite la picturile lui DaVinci. Văd asta pe faţa ei. I-aş spsune câteva cuvinte, dar ea ştie mai multe decât mine.
Ne-am aşezat la o masă lângă aerul condiţionat, iar o doamnă cam de vârsta mijlocie vine la noi zâmbind. Îşi măreşte ochii la mine şi îşi apleacă corpul asupra mea.
-Asta e de la chelneriţa noastră. Voia să îţi dea asta, dar nu a mai apucat. -şoptind-
Îmi întinde un plic pe sub masă şi eu mă încordez când aud de Cora. Îl apuc şi îl pun în buzunarul de la pantaloni. Se uită la restul iar Martina mă priveşte confuză şi probabil scârbită.
Tini: Aş fi geloasă pe doamna aia dacă ar fi fost mai tânără. -indicând spre ea, care se îndepărtează- Ce ţi-a spus?
Eu: Nimic.
Tini: Nimic e totuşi ceva. -încruntându-se-
Eu: E prea bătrână pentru mine şi ştii că nu aş face asta.
Lodo: Nu mai bine mâncăm ceva?
Ştiu exact ce face. Îmcearcă să schimbe subiectul.
Eu, Tini, Marco: Nu.-răspunzând rapid-
Lodo: Şi tu, Marco?
Marco: Ce? Părea interesant.
Mă ridic de la masă şi mă duc la baie. Scot hârtia din buzunar şi o rup în două. Intru într-o cabină şi dau drumul la apă după ce mai rup câteva bucăţi din scrisoare. Cora mi-a adus doar probleme zilele în care am cunoscut-o şi nu vreau ca conţinutul acelei scrisori să îmi aducă dureri de cap. Stau în faţa oglinzii şi îmi trec o mână prin păr.
Tini: Jorge, eşti bine?
Eu: Da, sunt.
Tini: Bine. Vino înapoi, te rog.
Eu-deschizând uşa-: Vrei să plecăm de aici la fel de mult cum vreau şi eu?
Tini: Nici nu-ţi imaginezi.
>>Din perspectiva Martinei<<
Îmi pare rău că am plecat fără să îi anunţăm pe cei doi, dar vreau să mă odihnesc sau să fac orice altceva cu Jorge. Mersul cu maşina nu se află pe listă... însă mi se pare din ce în ce mai lung.
Jorge: Ce vrei să facem?
Eu: Nu ştiu. Cred că mă voi gândi mai bine ce fac în legătură cu tata.
Jorge: De ce tot continui să te gândeşti la el? E problema lui şi nu i-a păsat de consecinţe.
Eu: Nu mă lasă inima...
Jorge: Bine.-oftând- Unele lucruri nu se schimbă.
Eu: Ce vrei să spui?
Jorge: De fiecare dată când suntem împreună, în sfârşit, ceva se întâmplă şi nu mai putem petrece mult timp împreună.
Eu: Da, asta chiar eu am spus-o.
Jorge: Şi aş vrea să se schimbe.
Eu: Şi eu. Nu ştiu cum.
Jorge: Hai să ne mutăm împreună. La mine, sau la tine.
Eu: Jorge...
Jorge: Ce? Aşa vom putea petrece mai mult timp împreună.
Eu: Ăsta e un alt pas într-o relaţie pe care nu vreau să îl fac.
Jorge: Măcar te vei gândi la asta?
Eu: Poate, dar nu acum.
Jorge: Bine, am ajuns.
Eu: Mersi! -deschizând portiera- Vii?-indicând spre casa mea-
Jorge: Nu, nu pot.
Eu: Oh.-ducându-mi o mâna la ceafă- Pe... mai târziu?
Jorge: Da.-sărutându-mă scurt-
Mutatul împreună e ceva prea mult pentru mine. Vreau să mut cu el, dar în acelaşi timp nu vreau să grăbesc lucrurile. Trebuie să îmi dau seama dacă vreau să stau cu el pentru restul vieţii şi abia ne-am împăcat. Intru în casă şi mă sprijin de marginea canapelei. Trebuie să mă pregătesc pentru mâine, la cursul de arhitectură şi la procesul tatei. Pe de-o parte mă bucur că divorţează de mama pentru că mi se pare că ei doi nu se iubesc şi îşi pot găsi pe altcineva, iar pe alta nu mă bucur pentru că sunt părinţii mei şi trebuie să îmi sprijin familia.
Iau geanta şi pun în ea chestiile pe care le pun de obicei. M-aş învoi, să îl văd pe Jerry nu ar ajuta acum. Trebuie, însă, să le arăt tuturor că nu mă afectează prea tare. Defapt îmi pasă cel mai mult de părerea oamenilor din jurul meu.
Cred că singurul lucru pe care îl pot face acum, e să dorm. Nu obişnuiam să dorm aşa mult când locuiam cu 'ai mei. Acum înţeleg de ce e aşa de stresant să fii adult.
'Dimineaţa'
Vremea ploioasă indică de obicei o zi proastă. Adaug o jachetă în geanta mea şi mă încalţ cu teneşi. Maşina mea e acolo unde a lăsat-o Jorge şi tocmai mi-am adus aminte că el are cheile de rezervă. E normal, nu?
Ajung la Academie şi inspir adânc. Nimic rău nu se poate întâmpla acum. Înafară de un trăsnet şi ploaie cu gheaţă, ce-i drept. Alerg printre mulţimea de elevi şi ajung la dulapul meu. Îl descui şi găsesc un bileţel pus la vedere. Cine altcineva decât Jerry...?
'Trebuie să vorbim. După ore, în toaleta profesorilor'
Toaleta profesorilor?! Nu, mersi. Prefer WC-urile studenţilor, sunt mai curate. Nu mă voi duce unde vrea el şi când vrea el doar ca să îmi spună lucruri pe care nu vreau să le aud. Singurul loc unde vreau să mă duc e sala de arhitectură. Ce mă bucur că Gina şi Diego au acelaşi curs. E o uşurare să am pe cineva cunoscut cu mine.
Imediat după ce intru în sala de clasă, Gina se aşează pe locul încă liber de lângă mine. Mă simt ca şi o ciudată, ciudata nou-venită şi nu îmi place. Sunt aici de câteva săptămâni şi unii mă evită doar pentru că am fost văzută cu Jerry. Sper că unii nu cred că eu şi profesorul de psihologie.... nu!
Eu: Bună, Gina! -aranjându-mi haina-
Gina: Hei! Ai auzit vestea?
Eu: Ce veste? -dând negativ din cap-
Gina: Avem un nou profesor de desen. Se spune că e mai tânăr ca Jerry.
Eu: De ce tot se schimbă profesorii?
Gina: Cel de acum are probleme medicale. -clipind des-
Eu: Oh, îmi plăcea de el. Era de treabă.
Diego-intrând în clasă-: Hei, Tini! Hei...?
Eu: Ea e Gina.
Diego: Uuu, Gina. Gina Martin în Academie? -aşezându-se în dreapta noastră-
Gina: Da, sunt obişnuită să fiu primită aşa.-dându-şi ochii peste cap-
Eu: Tu ce mai faci?
Diego: Am fost în vizită la părinţii mei.
Eu: Vrei notiţele de luni?
Diego: Cu siguranţă.
Am fost întrerupţi de profesorul nostru nou. Arată bine şi tânăr, cum spunea Gina.
-Bună, copii! Staţi jos, vă rog.-râzând- Numele meu e Aiden Black şi ne vom vedea în următorii.... 3 ani? Mă rog, cine ajunge în ultimul an.
Râde, din nou. Aiden Black, sună cunoscut.
Aiden: M-am uitat la temele voastre pentru luni, celălalt profesor mi le-a dat şi chiar mi-au plăcut. Cel al lui Danny, cine e Danny?
Un puşti din ultima bancă ridică mâna şi zâmbeşte timid.
Aiden: Tu. Desenul tău a fost interesant. Şi cel al Martinei. Cine e Martina?
Când îmi aud numele ridic timidă mâna. Încă mă gândesc la cât de cunoscut îmi e numele tău.
Aiden: Desenul tău a fost impresionant.
Eu: Mulţumesc emoticon colonthree
Aiden: Pentru puţin.
Aiden Black, avocatul tatei. Mi-am amintit numele lui de pe fişa tatălui meu. Poate e doar o coincidenţă de nume şi sunt mai mulţi 'Aiden Black' decât îmi pot imagina.
Ora decurge normal şi bineînţeles am primit teme. Mai multe decât de obicei. Îmi dau ochii peste cap când ies din clasă iar profesorul de desen mă strigă din spate.
Aiden: Ce faci?
Eu: Mă duc în pauză...?
Aide: Nu, mă refer că ar trebui să mergi la tribunal. Tatăl tău, te-am recunoscut.
Eu: Oh, păi am ore.
Aiden: Şi eu, dar voi fi acolo. Sunt avocatul lui.
Eu: Un profesor avocat... Nu am mai văzut.
Aiden: Nici eu.-râzând- Te duc eu.
Eu: Defapt sunt cu maşina.
Aiden: Ăsta nu e un motiv să nu te duc. Încerc doar să fac ceva drăguţ.
Eu: Bine, însă pot întreba ceva?
Aiden: Da.
Eu: ştiu că sună ca şi cum aş fi un copil mic, dar tatăl meu va merge la închisoare?
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu