Îngeri și demoni. Capitolul 32-The Secret.

Eu: Aiden, Jorge are dreptate. Ne descurcăm. Mulţumim mult pentru ajutor, dar te bagi prea mult în vieţile noastre. Eşti doar profesorul meu, ce naiba?
Jorge: :)) -zâmbind pe la spatele lui Aiden-
Aiden: Vroiam doar să.. ajut. Ămm.. plec.
Jorge: Drum bun.-arătându-i uşa-
Se uită încruntat la Jorge şi apoi la mine. Îşi dă ochii peste cap şi chicoteşte uşor când părăseşte încăperea.
Jorge: Ce i-ai zis-o!
Eu: Habar n-am de unde atâta curaj, dar m-am simţit super. Şi sper că ai înţeles acum că nu mă interesează Aiden.
Jorge: Am înţeles de mai mult timp.-aşezându-se pe pat, lângă mine-
Eu: L-am dat afară şi nici nu l-am întrebat ce vroiam :))
Jorge: Încă retrăiesc momentul. Nu mai contează ce vroiai să-l întrebi.
Eu: Cred că acum putem merge acasă.
Jorge: Îmi pare rău că am stricat asta.-gesticulând spre camerele din cabană-
Eu: Încetează! Putem merge în alt loc weekend-ul viitor. Un loc pe care îl putem alege amândoi şi .... ei bine să ştiu ce lucruri să îmi iau :))
Jorge: Deci nu îţi plăcea locul emoticon unsure
Eu: Nu e asta, chiar îmi place... pădurea întunecată şi... sunetul frunzelor .-mă opresc când realizez ce spun- Scuze. -ridicându-mă-
Jorge: Măcar eşti bine. Am tras o sperietură groaznică.
Eu: Mă duc să strâng lucrurile.-încrucişându-mi degetele-
Jorge: Poţi merge?-uitându-se cum mă duc în cameră-
Eu: Nu, dar pot şchiopăta.-chicotind-
Jorge: Lasă-mă să te ajut.-prinzându-mă de umeri-
Mergem în camera în care am dormit şi eu mă îndrept direct spre dulap. Abia l-am aranjat şi trebuie să pun lucrurile înapoi. Iau ghizdanul în care Jorge mi-a pus hainele şi încep să le împăturesc ca să încapă toate. El face acelaşi lucru cu hainele lui, stând în partea cealaltă a dulapului.
Când ghiozdanul meu e plin şi mai am o bluză. Mă întorc la Jorge şi îi zâmbesc timid ridicând bluza în aer şi arătând spre geantă. El îmi zâmbeşte şi întinde ghiozdanul lui spre mine. Îl apuc şi îi mulţumesc din priviri. Mă mir că şi-a aranjat frumos hainele, nu prea e ordonat. Îmi pun bluza deasupra şi închid fermoarul.

Jorge: Sper că nu-l voi mai vedea pe Aiden în preajma ta.
Eu: Mda, şi eu sper. Apropo, va trebui să mă laşi la casa părinţilor mei. Trebuie să îmi aleg câteva chestii şi să văd ce mai pot face.
Jorge: Sigur, voi merge şi eu cu tine.
Eu: Nu cred că ar fi o idee bună. Mă descurc.
Jorge: Bine.-oftând- Dă-mi bagajele, le duc în maşină.
I le întind şi mă ridic din genunchi. Vreau să fiu singură când descopăr amintirile mele şi compar copilăria cu prezentul. Îmi aduc aminte cum onişnuiam să o vizitez pe bunica în cele mai nepotrivite momente, dar mă primea cu bucurie.
Îl aud pe Jorge strigându-mă şi cred că e gata să mergem. Îmi iau telefonul din camera principală şi mai arunc o privire cabanei. Chiar dacă nu îmi place locul, cabana e minunată. Mă încalţ cu teneşii care i-am lăsat la uşă şi strig la Jorge că vin imediat. Piciorul încă mă doare , dar pot merge destul de bine. Va trebui să schimb bandajul când ajung acasă sau pot trece pe la o farmacie să iau câteva creme speciale.

Jorge: Grăbeşte-te! -deschizând geamul-
Eu: Vin acum.
Alerg, în modul meu, spre maşină. Pietrele de pe potecă alunecă sub picioarele mele şi mă grăbesc ca să nu cad.
Jorge: Te ajut?-scoţându-şi capul pe geam-
Eu: Sunt bine, mersi. -zâmbind-
Intru în maşină şi îl sărut scurt după care porneşte pe poteca din pădurea asta blestemată.
Jorge: Unde ţi-ar plăcea să mergem data viitoare?
Eu: Ămm... ce ai zice dacă am vizita câteva muzee din oraş şi apoi am merge la un picnic?
Jorge: Pe bune, muzee? -ridicând o sprânceană-
Eu: Da. Le-am văzut o singură dată când eram mică şi pun pariu că s-au făcut renovări.
Jorge: Niciodată nu am înţeles de ce le place oamenilor să vadă animale moarte şi puse într-o cutie de câţiva ani. Să nu mai spun de toate obiectele vechi, de pe timpul bunicii străbunicii mele.
Eu: Sunt interesante pentru unii oameni. Cei care vroiau să afle cum trăia bunica străbunicii tale.
Jorge: Oh, păi a locuit la ţară emoticon confused_rev
Eu: De ce vorbim de ea? Nici nu o cunoaştem :))
Jorge: Tu nu. Eu da.
Eu: Ah, da? Atunci care era numele ei?
Jorge: Verdas... Verdas.... Adriana. Verdas Adriana, da.
Eu: L-ai inventat acum.
Jorge: Ştiu dar nu chiar, Verdas e numele de familie.
Îmi las mâinile în poală şi îmi îndrept privirea spre geam. Vreau să ajungem mai repede acasă. Verific telefonul meu şi deschid cutia cu mesaje: 2-Lodovica, 1-Număr necunoscut. Le deschid pe cele de la Lodo prima dată şi mă întreb cine ar putea fi anonimul.
1. ”Hei! Vă distraţi? Sună-mă!”
2. ”Mai trăiţi? O.O ”
Îi tastez rapid că suntem bine şi ne-am scurtat vacanţa, şi mă grăbesc să citesc celălalt mesaj.
”Scuze, chiar îmi pare rău. Nu vroiam să sar calul mai devreme. Sper că nu va mai fi prin preajma ta când ne întâlnim data viitoare.-Aiden.” Data viitoare? Îl şterg repede şi mă concentrez la ce a spus şi Jorge. ”Sper că nu-l voi mai vedea pe Aiden în preajma ta” , ”Sper că nu va mai fi în preajma ta când ne întâlnim data viitoare.-Aiden”. Speraţi degeaba.

Jorge: Cu cine vorbeşti?
Eu: Lodo.-punându-mi telefonul în suportul de pe bord-
Jorge: Mda, fata asta poate fi uneori prea... protectoare şi... interesată de tot ce e în jur.
Eu: Îţi amintesc că vorbeşti de prietena cea mai bună a iubitei tale şi de iubita prietenului tău cel mai bun.
Jorge: Ce-i ăsta, joc de cuvinte?
Eu: Acum mi-am dat seama :)))
Jorge: De data asta mă duc doar eu la recepţie să las cheia.
Eu: Bine, dar dacă îl vezi...
Jorge: Nu voi face nimic.
Eu: Sper că aşa vei face.
În câteva minute ajungem la pensiunea principală iar Jorge îmi face semn că va veni imediat. Aiden chiar a investit aici şi nu m-aş mira dacă are şi alte afaceri. Oare are şi afaceri necurate? Nu cred. Totuşi, lucrează în numele legii şi e profesor. Unul bun. Dacă Jorge ar fi profesor sau avocat ar fi şi el cu moralul mai sus. Continui să mă gândesc la Aiden, dar nu îmi face bine. El nu face bine.
Jorge: Drăcie! emoticon upset -ieşind din pensiune-
Mă grăbesc să ies din maşină şi să ajung la el.
Eu: Ce s-a întâmplat?
Jorge: Abia m-am abţinut să nu îl înjur.
Eu: Uau , chiar ai făcut asta. E un progres. Acum hai să mergem şi să uităm de el.
...

Jorge: Unde e casa părinţilor tăi?
Eu: Fă la dreapta. Cred că pot conduce dacă m-ai lăsa.
Jorge: Nici gând! Când îţi termini treaba, mă suni şi voi fi acolo în câteva minute. Care dintre astea e casa?
Eu: Cea de acolo.-arătând cu degetul-
Jorge: E drăguţă.-minţind-
Îi cunosc faţa când minte sau ezită ceva.
Eu: Meh, nu trebuie să te prefaci. Nu-mi place rozul.
Îi fac cu mâna şi îmi caut setul de chei în buzunare. Camerele sunt mult mai goale acum şi tot ce pot vedea e canapeaua, de care mama vroia să scape de mult timp, dulapul cu porţelanele bunicii din partea tatălui... Mda, a luat lucrurile care nu-i aminteau de noi. Urc la etaj, în camera mea şi mă mir că nu lipseşte absolut nimic. Femeia aia pe care o numesc 'mamă' are grave probleme mintale. Mă încrunt la sesizarea că mai trebuie să verific podul. Merg alene pe scara care duce în pod şi îmi las capul în jos ca să nu mă lovesc de tavanul plasat prea jos. Aici văd mai multe cutii. Mă duc spre unaşi găsesc deasupra păpuşile mele din copilărie. Acum nu mai au părul care îmi plăcea să îl pieptăn regulat iar hainele pe care obişnuiam să le spăl şi să le schimb zilnic sunt prăfuite şi rupte. Le pun jos, lângă celelalte cutii şi mă uit la fundul cutiei. Găsesc mai multe hârtii şi o iau pe cea de deasupra . 'Certificat de naştere'. Certificatul meu e acasă. Asta poate e o copie ... sau nu e al meu.
'Nume: Andreas Stoessel
Născut: 04. Iulie. 1993
Părinţi: Damien Stoessel, Amna Stoessel'
Am un frate?
Las uşor foaia să îmi cadă din mâini şi răscolesc cutia în căutarea altor hârtii. Au ascuns aşa ceva de mine? E o făcătură sau ce? Găsesc altă foaie. 'Bilet de externare. Andreas Stoessel'. Iau foile care arate existenţa unui frate şi cobor jos. Din neatenţie am dat cu capul de tavan şi mă grăbesc să cobor. Nu îl voi suna pe Jorge, nu e timp. Mă duc direct la tatăl meu, la închisoare. Nu ştiu dacă voi rezista să merg pe jos, dar ... să-mi ascundă asta?
Un frate... un frate mai mare. A murit? L-au omorât? Mai trăieşte? Sunt doar câteva întrebări din mintea mea. Dacă băiatul ăla, care se presupune a fi fratele meu, mai trăieşte şi nu ştie că are o soră? Mi-au ascuns asta 19 ani, nu pot să cred.
Când ajung în secţia de poliţie, mă duc direct spre secretariat.
Eu: Bună ziua! Vreau să vorbesc urgent cu Damien Stoessel.
-Sunteţi rudă cu el?
Eu: Da, sunt fiica lui şi MĂ GRĂBESC!
-L-aţi mai vizitat săptămâna asta?
Eu: Nu, doamnă.
-Ştie că veniţi?
Eu: CUM SĂ ŞTIE DACĂ N-ARE VOIE SĂ VORBEASCĂ CU MINE?!
-Am înţeles. În 5 minute, în sală.
Eu: 5 minute? emoticon upset
-10.-zâmbind-
Eu: Arghh.
Trebuie să aflu mai repede. Mă grăbesc să mă aşez la o masă liberă şi să-l aştept pe tatăl meu mincinos. 'Andreas Stoessel' mi se repetă în minte. Stoessel. Îmi poartă numele, numele familiei mele şi nu ştiu cine e. În orice caz, dacă trăieşte, are alt nume. Numele Stoessel nu prea e din zona asta. Îl observ pe tatăl meu, ţinut de doi gardieni şi îmbrăcat într-o salopetă portocalie. Aşa a ajuns tatăl meu? De la costume de firmă la salopete portocalii? Cei doi bărbaţi îl aduc la masa mea şi îi dau jos cătuşele. Perfect, are şi cătuşe. Normal.
Tata: Ce bine îmi pare că mă vizitezi, Tini!
Eu: Ce. Sunt. Astea? -întinzându-i foile în faţă-
Se uită lung la ele şi le ia în mâini. Se încruntă şi le aruncă din nou pe masă.
Tata: Tini, noi nu...
Eu: Nu mi-aţi ascuns că am un frate? Vrei să minţi din nou, tată?
Tata: Nu, nu te mai mint.
Eu: Atunci spune-mi. Cine e?
Tata: Fra..tele tău. -lăsându-şi capul în jos-
Eu: Ce s-a întâmplat cu el?
Tata: L-am pierdut în spital.
Eu: E imposibil să pierzi un copil.
Tata: Nu şi în '93.
Eu: De ce mi-aţi ascuns asta?
Tata: Eu şi mama ta am crezut că e mai bine să nu ştii.
Eu: Şi de asta mama a lăsat hârtiile astea în pod. Ca să le găsesc eu.
Tata: Mama ta a gândit toate astea. Ca tu să afli aşa.
Eu: Şi când aveaţi de gând să îmi spuneţi?
Tata: Niciodată.
Eu: Ştii că o întâmplare are două poveşti?
Tata: De obicei, da.
Eu: Mor de curiozitate să aflu varianta mamei.
Tata: Martina, nu!
Eu: O voi suna.
Îmi scot cu greu telefonul din buzunar şi formez numărul mamei. În momentul ăsta, mă bucur că l-am cerut de la Aiden. Răspunde după al treilea ton şi vocea mea tremură.
Eu: Mamă? Adică, Amna?
Mama: Oh... tu.
Eu: Cine e Andreas Stoessel?
Mă îndepărtez de tata.
Mama: Fratele tău.
Pot auzi cum rânjeşte.
Eu: Mi-am dat seama de asta. De ce mi-aţi ascuns?
Mama: De ce ţi-am ascuns? Nu eu, Martina. Eu am încercat de atâtea ori să îţi spun, dar tatăl tău nu m-a lăsat.
Eu: Abia acum am aflat de la tata că a fost pierdut în spital.
Mama: Pierdut în spital? Ascultă bine la mine: Fratele tău, Andreas, nu s-a pierdut. Damien m-a obligat să-l las acolo. Nu îşi dorea băiatul ăla la fel ca mine. Dorea o fată. O fată pe care eu nu o vroiam. Nu te-ai gândit niciodată de ce îl urăsc acum? Nu te-ai întrebat de ce nu te agreez, deşi eşti a mea? Chiar nu te-a dus capul?
Eu: Eşti aşa... aşa...-închizând telefonul-
Mă întorc la tata, şi mă rog ca gardienii ăia să nu sară la mine la ce scandal va ieşi. Doi mincinoşi, două poveşti diferite. Ce să cred?
Eu: Tu! De ce nu ai vrut copilul ăla?
Tata: Ştiam că mama ta va spune asta.
Eu: A, deci mai e o variantă a poveştii.
Tata: Pun pariu că nu ţi-a spus că acel copil, Andreas nu era al meu.