Carantină - Punct sanitar pentru cercetarea și izolarea persoanelor
Eu: Ce e? -ducându-mă la unul din medici-
X: Carantină. Nimeni nu intră, nimeni nu iese.
Îmi întorc privirea spre Gina, care are acceaşi expresie ca a mea. Confuză.
Eu: Staţi! De ce? -grăbindu-mă să-l ajung pe acel domn care acum avea o mască ce îi acoperea gura-
X: Găsiţi-vă un loc şi încercaţi să nu luaţi virusul. -îndepărtându-se-
Gina: Cred că Jerry ştie de ce. -trăgându-mă de mână-
>>Din perspectiva lui Jorge<<
Otilia: Tot nu-mi vine să cred că eşti cu ea. -rezemându-şi cotul de mânerul portierei-
Tac, ca de fiecare dată când a spus asta în tot drumul. Dau radioul mai tare şi sper să ajungem odată la magazinul ăla ieftin.
Otilia: Jorge, vorbesc cu tine în calitate de mamă.
Schimb postul de radio.
Otilia: Opreşte tâmpenia aia, voi ajunge să port aparat auditiv.
Eu: Atâta timp cât îl plăteşti tu...
Otilia: Vorbesc serios.
Eu: Bine, scuze. Ce vrei?
Otilia: Să te desparţi de ea.
Eu: Imposibil. Altceva?
Otilia: Jorge, vreau să ştiu că faci o facultate şi apoi îţi vezi de însurătoare. Profesia pe primul loc.
Eu: Cine te crezi tu să îmi spui asta? Nici nu ştii că merg la facultate.
Otilia: Sunt mama ta, Jorge. -ridicând tonul-
Eu: Nu mai eşti mama mea de când ai plecat. Ne mai uneşte DOAR numele, atât.
Otilia: Cum îţi permiţi? -strângându-mă de antebraţ- Ştii foarte bine de ce am plecat şi pentru cine am făcut-o şi ai tupeul să... să îmi vorbeşti aşa. Şi cum mă mulţumeşti pe mine? Aducând o fufă în casa noastră spunând că e iubita ta? Pun pariu că s-a culcat cu mulţi înaintea ta, Jorge şi o spun doar pentru..
Eu: Opreşte-te.-oprind maşina- Coboară, acum.
Îşi înghite cuvintele şi îmi aruncă privirea aia de felină. Dau frenetic din cap spre portieră şi se strâmbă din nas.
Otilia: Ne vedem acasă.
Iese şi trânteşte uşa ca şi cum ar fi la ea acasă. În tot timpul ăsta puteam să o duc pe Martina la Academie, probabil s-a şi supărat. Poate încă o pot saluta în trecere. Trebuie să rezolv problema cu mama.
>>Din perspectiva Martinei<<
Eu: Gina, Gina, stai mai uşor.-smulgându-mi braţul- Nu cred că avem voie acolo. -făcând semn spre sala profesorilor-
Gina: Sigur. Şi voi sta aici aşteptând să mor. emoticon squint -deschizând uşa-
Îşi apleacă capul peste prag şi eu o urmez. Nu e nimeni aici. emoticon confused_rev
Jerry: Căuaţi ceva? -venind în spatele nostru-
Trece pe lângă noi şi se aşează pe un scaun de la masa ovală de 12 persoane. Îşi aşează un dosar pe masă şi începe să-l răsfoiască de parcă în el e scrisă reţeta succesului.
Jerry: Vă mai holbaţi mult?
Eu: Nu ne holbam. Vroiam să ştim ce se întâmplă.
Jerry: Cineva a răspândit un virus în clădire. Se verifică aerisirile şi sistemul de aer condiţionat.
Gina: L-am văzut pe Aiden...
Jerry: El a fost primul care a intrat în dimineaţa asta şi a luat virusul.-ridicându-se cu tot cu dosar-
Eu: Despre ce virus e vorba, mai exact? -păşind în faţa lui-
Jerry: Nu sunt doctor, bine? Doar am venit să îi iau CV-ul şi să văd la ce e alergic. Se amplasează paturi pentru cazurile grave în sala de mese. Mai bine încuiaţi-vă în baie sau ceva. -trecând pe lângă noi-
Gina face semn spre el care se îndepărtează şi pufneşte.
Gina: O să murim. Asta e. :| -lăsându-şi mâinile pe lângă corp-
Eu: Eu mă duc să o caut pe Lodo. Tu încearcă să mai scoţi ceva de la el. -făcând semn spre bărbatul ce acum alerga către sala de mese-
Gina: Ne întâlnim aici. -alergând după Jerry-
Îmi scot telefonul din buzunar şi o apelez pe Lodo. După ce sun de 7 ori închid şi mă resemnez cu gândul că are mobilul în dulap.
Nici nu ştim ce e virusul ăla concret. Am putea fi infectaţi deja. Există un remediu? Şi cel mai important, cine a adus microbul?
Mă răsucesc pe călcâie şi verific fiecare sală.
Sunt goale. Probabil majoritatea s-a adunat deja în sala de mese. Dar Lodo sigur e pe holuri întrebând cu ce poate ajuta.
Doi oameni de servici trec pe lângă mine cărând nişte plase negre. Mă observă, dar nu mă bagă în seamă. Acum înţeleg, acoperă geamurile. Îi las să-şi facă treaba şi eu mă amestec printre elevii care vin în direcţia mea. Par moleşiţi şi... galbeni la faţă. Fac un pas în spate şi iau distanţă. Sper că voi rezista până autorităţile rezolvă asta! Mâinile îmi tremură în timp ce formez numărul lui Jorge, dar observ că nu mai sunt conectată la reţea.
"Leşinaţii" se opresc la toaletă şi eu continui să merg singură pe holuri.
Eu: Hei! E cineva? Lodo?
Linişte.
Mă opresc în faţa dulapului meu şi îmi verific geanta. Nu mi-am luat nicio gustare la mine.
Aud paşi târâiţi şi mă întorc.
Eu: Cine e?
Nimeni, din nou. Zăbovesc ceva timp clătindu-mă pe faţă cu apă de la rezervoare. Mă doare capul îngrozitor!
Îmi dau cămaşa jos şi mi-o leg în jurul taliei. E destul de cald pentru o zi ploioasă. Mă las jos, cu spatele sprijinit de dulap şi îmi las capul să cadă într-o parte. Mi se face aşa somn încât aş dormi aici dacă nu aş şti că trebuie să mă duc la... La... Lodovica! Mă ridic, dar sentimentul că plutesc pe un nor, în bătaia vântului, sub căldura intensă şi arzătoare a soarelui mă inundă. Îmi şterg fruntea de picături mici de transpiraţie şi ignor imagina mişcătoare din faţa mea. Doar merg înainte cu paşi uşori, sprijinindu-mă de uşile uitat deschise. Cedez şi mă las din nou jos. Deschid ochii mari şi îmi frec faţa cu palmele. Văd o siluetă neagră în stânga mea, dar nu pot distinge cine e.
Eu: Vorbeşte! -dând cu pumnul în dulapul de fier- Auch! emoticon upset
Îmi masez cât pot degetele, dar durerea nu dispare.
Răsuflu şi mă dau bătută.
Eu: Trebuie să... -respirând greu- Cantina...
Lodo: Martina? Martina, trezeşte-te! -punându-şi mâinile pe obrajii mei-
Eu: Nu arăţi prea bine.-ducându-mi mâna la cap-
Lodo: Pot spune că sunt bine în comparaţie cu tine.-ridicându-mă-
Îşi pune o mână în jurul umerilor mei şi mă ajută să merg. A naibii carantină!
Lodo: Trebuie să te duc la medici. Au găsit câteva pastile care te fac să te simţi mai bine, dar nu ştiu încă remediul. emoticon frown
Eu: E în regulă, doar am ameţit puţin.
Lodo: Doar ai ameţit puţin? Uită-te la tine, eşti albă precum o stafie!
Eu: Iar tu eşti roşie ca roşia. :))
Lodo: Doctorii spun că se manifestă în moduri diferite. Câteodată duce la pierderea memoriei, inconştienţă sau... -uitându-se la mine- halucinaţii.
Eu: Serios? Ei nu sunt afectaţi chiar deloc?
Lodo: Sunt acoperiţi complet. Cum te simţi?
Eu: Ca o legumă. Credeam că sunt mai imună de atât. -oftând-
Lodo: Ne facem noi bine.
Eu: Gina... S-a dus după Jerry.
Lodo: Am văzut-o. De fapt, i-am văzut. Sunt bine.
Eu: Oh, şi tu?
Lodo: Simt că voi cădea chiar acum din picioare, dar nu te las.
Mă strânge mai tare de umeri şi păşim înainte. Niciuna nu mai zice nimic şi ne păstrăm energia rămasă pentru a gândi limpede.
Toate astea -Otilia, relaţia mea cu Jorge, Aiden şi Jerry- plus Academia mă seacă de puteri. Îmi promit mie, mintal vorbind, că voi face o pauză dacă ies vie de aici.
Ajunse în sala improvizată de către medici, o doamnă mă întinde pe unul dintre paturi şi îmi pune o perfuzie. Mi-a zis că pot să dorm dacă simt nevoia, dar nu e prea indicat acum. Vreau să rămân trează, dar ochii mi se închid fără voia mea.
***
Când mă trezesc, agitaţia din sală era crescută. E ora 17 şi uşile sunt tot închise. Mă simt mai bine. Capul nu mă mai doare, nu mai transpir, însă tot văd înceţoşat.
Jerry: Ţi-am adus apă. -punând sticla pe pat-
Eu: Tu? emoticon confused_rev
Jerry: Nu ştiu unde sunt ceilalţi.-uitându-se în jur-
Eu: Ceilalţi? -ridicându-mă în şezut-
Jerry: E clar, pe tine te-a afectat cel mai tare. -punându-şi în glumă mâna pe fruntea mea- Mă refeream la cei pe care îi cunoşti.
Eu: Ahh. În cazul ăsat, îţi mulţumesc pentru apă.
Jerry: Am vorbit cu Jorge.
Eu: Cum?
Jerry: La telefon, normal. Poţi să-l suni. emoticon wink
Eu: Mersi, din nou.
Îl sun imediat cum se îndepărtează şi răspunde incredibil de repede. Cred că aştepta telefonul ăsta.
Jorge: Zi-mi că eşti bine. -gâfâind-
Eu: Sunt.
Jorge: Huh. Acum poţi vorbi orice altceva.
Eu: Dar mor pe dinăuntru. emoticon unsure
Jorge: De-ai şti ce m-am speriat când am venit dimineaţă să te văd. Era plin de ambulanţe şi maşini de poliţie şi... -făcând o pauză- mi s-a spus că toţi sunt bolnavi.
Eu: Sunt bine acum.
Jorge: Pot să te iau?
Eu: Deşi lumea se simte mai bine, tot izolaţi suntem. Vom ieşi de aici, îţi promit.
Jorge: Nu mai rezist cu mama.-şoptind-
Eu: Când mă întorc vreau să vorbim ceva.
Jorge: Sigur. Te rog, fă-te bine! emoticon heart Te iubesc!
Eu: Da. Şi... eu. -oftând-
Închid şi mă dau jos din patul de fier. E cam ruginit, ce-i drept, dar mi-a prins bine somnul. Beau puţină apă ca să mă revigorez şi mă întreb pe unde ar putea fi Lodo.
Doamna doctor de mai devreme aduce un nou pacient pe patul meu şi o las să-şi facă treaba. Nu pot să cred că gândesc aşa, dar m-am săturat de locul ăsta.
Eu: Mă scuzaţi. Pot vorbi un moment cu dumneavoastră?
Îşi exercită atenţia asupra mea şi mă simt puţin jenată. Îşi dă puţin masca de la gură jos, arătându-şi buzele roşii.
D:Dacă eşti îngrijorată de starea ta, află că organismul tău a luptat cu microbul şi eşti mai bine.-bătându-mă pe umăr-
Eu: Pot pleca?-uitându-mă la mâna ei-
D:Nu. -râzând- Nu vrem să se îmbolnăvească şi ceilalţi.
Eu: Aveţi idee unde ar putea fi prietena mea, cea cu care am venit mai devreme?
D: Împărţea sandwich-uri. Mai bine te-ai duce să iei şi tu o gustare.
Eu: Mbine. -lăsând capul în jos-
Poate toţi se vor simţi mai bine după ce se odihnesc puţin. Doamna are dreptate, nu trebuie să se îmbolnăvească şi cei de afară. E un sentiment neplăcut să fii neputincios în faţa bolii şi să ştii că mai ai câteva luni, săptămâni sau poate zile.
Mă plimb printre paturile de spital şi analizez fiecare persoane. Unii par că se simt mai bine în timp ce situaţia altora se agravează.
Lodo: Sandwich? emoticon colonthree -întinzându-mi un coş cu pacheţele-
Eu: De unde ai apărut? :))
Lodo: Mă simţeam mai bine şi m-am gândit să ajut cu ce pot.
Eu: Unul, te rog.
Lodo: Eşti mai îmbujorată. -dându-mi unul-
Eu: Şi tu mai albă.
Începem amândouă să mergem agale printre suporturile de fier, privindu-ne papucii.
Lodo: Aş vrea să spun acelaşi lucru şi despre Gina. Ea e izolată complet într-un cort din sala de sport.-lăsând capul în jos-
Eu: Oh, Doamne! Au aflat măcar de unde provine virusul?
Lodo: Nu ştiu asta, dar au răspândit medicamentul care ni l-au dat în aer. E tot ce pot face pe moment.
Eu: Ai vorbit cu Marco? Aiden?
Lodo: Marco a fost foarte norocos că nu a venit aici azi, la fel ca Diego şi Cande. Cât despre Aiden, nu l-am găsit.
Eu: Nu ţi-am mulţumit că m-ai adus aici. Aşa că o fac acum: Mulţumesc!
Lodo: Şi tu ai fi făcut la fel pentru mine.-uitându-se la mine-
Eu: Nici nu se punea problema.
***
Toată noaptea am ajutat personalul la fel ca alţi studenţi. Ne-am ajutat reciproc într-un fel şi iată-ne azi, la o zi de la infestare, gata să plecăm acasă. La prima oră, oamenii de ieri au luat pânzele de la geamuri şi nu credeam că voi fi aşa compătimitoare privind răsăritul. Am profitat de moment ca să mă gândesc la ce voi face mai departe. Pot sta pe loc şi să accept tot ce mi se oferă pe moment, sau pot continua cerând mai mult de la viaţă. Nu vreau să supravieţuiesc în lumea asta. Vreau să trăiesc.
Curând, uşile s-au deschis şi cei perfect sănătoşi au putut ieşi primii. Cei mai afectaţi au rămas pentru analize amănunţite.
Nici nu am stat pe gânduri şi m-am urcat în maşină cum am ieşit pe uşa aia! Lodo a insistat să rămână cu Gina până se face bine.
Însă nici acasă problemele nu încetează să apară. De cum am oprit în faţa casei lui Jorge. Doamna Otilia s-a prezentat hotărâtă la uşă.
Otilia: Nu mai eşti bine-venită aici. Îmi pare rău, aşa a decis fiul meu.
Eu: Frumoasă înscenare, trebuie să recunosc. Dar vă asigur că nu voi sta în calea relaţiei mamă-fiu pe care v-o doriţi.
Otilia: Ce vrei să spui?
Eu: Chiar vrei să nu fiu cu fiul tău sau eşti speriată de gândul că eu sunt singura femeie pe care o acceptă în viaţa lui?
Otilia: Nu ştiu despre ce vorbeşti.
Jorge: Las-o să intre! -.-
Eu: Nu e nevoie. Oricum, am venit doar ca să-ţi spun că mama ta avea dreptate şi ar fi mai bine pentru amândoi să luăm o pauză. Eu trebuie să îmi revin, iar tu trebuie să pleci la facultate.
Jorge: Martina, facultatea nu are nicio legătură cu tine.
Otilia: Las-o să vorbească. Fata începe să-mi placă.
Sunt oprită de un taxi care parchează în spatele maşinii mele, iar mama lui Jorge se pregăteşte să urce în acea maşină. Dar nu. Ea stă şi aşteaptă să vorbesc.
Eu: Ştiu că am trecut prin multe şi asta m-a făcut să realizez că poate suntem o povară unul pentru celălalt. Eu sunt propriul tău magnet de probleme, iar tu eşti la fel pentru mine. E mai bine dacă am sta separaţi o vreme, să vedem cum merg lucrurile.
Otilia: Asta e o veste minunată. Mă voi întoarce fericită acasă.
Jorge se scarprină după ceafă şi îmi face cu ochiul. Crede că glumesc, sau ce?
Otilia: Jorge, să ştii că te-am iubit întotdeauna şi te voi vizita când îmi reconstruiesc casa.
Jorge: Pa, mamă! -dându-şi ochii peste cap-
Vine mai aproape de mine şi mă prinde de mâini, uitându-se în ochii mei.
Jorge: A plecat. Nu trebuie să te mai prefaci că te desparți de mine.
Eu: Nu mă prefăceam.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu