Jorge-venind în spatele meu-: Mamă?
-Oh Doamne, Jorge! femeia mă dă la o parte cu o mână şi îşi îmbrăţişează aşa zis-ul fiu.
Jorge, însă, are alte planuri. O respinge discret punându-şi o mână pe umărul ei drept şi se pune în faţa uşii. O încruntătură îi acoperă faţa frumoasă.
Jorge: Ce cauţi aici?
-Cât a trecut? Patru? Cinci ani? îi prinde umerii şi se uită fascinată la el.
Jorge: Nu mă mir că nu-ţi aminteşti, mamă. De ce ai venit?
Femeia -Otilia, din cele povestite- îşi drese glasul şi îşi lasă capul în jos mişcându-se de pe un picior pe altul, făcând o faţă pe care cu siguranţă ai ierta-o. Exact aşa procedează şi Jorge când îi reproşez ceva.
Tuşesc ca să atrag atenţia şi le fac semn celor doi că mai bine îşi continuă discuţia singuri, dar Jorge o invită înăuntru, lângă ceilalţi.
Lodo: Doamnă V.? -scoţând DVD-ul-
Marco: Otilia.
Otilia: Mda, ahm, bună copii!
Diego: Doamnă! Să nu vă recunosc. -ridicându-se în picioare-
Fede: Cred că noi nu avem ce face aici. -uitându-se la Jorge-
Otilia: Nu am venit să deranjez.
Se aşează pe una din canapele şi îşi aşează geanta în poală zâmbind inocent. Ceilalţi se retrag vizibil incomodaţi de prezenţa neaşteptată a mamei prietenului lor. Cât închideam uşa în spatele lor şi le ceream să scuze imprevizibilul, Jorge reîncepea discuţia:
Jorge: De ce eşti aici?
Otilia: Putem vorbi fără prietenii tăi?
Jorge: Marco şi Lodo sunt în camera lor. emoticon confused_rev
Otilia: Mhm.-uitându-se la mine-
Eu: E în regulă, mă duc în bucătărie.
Îl privesc pe furiş pe Jorge cât mă întorc şi îi fac semn să nu o rănească prin cuvinte. Mă retrag, dar nu rezist impulsului de a face linişte încât să aud ce vorbesc.
Otilia: Recent am primit nişte confirmări de la Curtea de Justiţie, în care se preciza plata casei. Credeam că nu mai locuieşti aici.
Jorge: Nu, mamă. După tine eu locui, am pe străzi. Ce vrei?
Otilia: A... a trecut atâta timp, Jorge... Vroiam să-mi revăd fiul.
Jorge: Ai un fiu? -încordat-
Otilia: Scumpule... te rog, fiecare om greşeşte fără să-şi dea seama. Trebuie să înţelegi că poate alegerea mea de a pleca te-a ajutat m-ai mult decât dacă aş fi rămas.
Jorge: Da, aşa e. Un om greşeşte fără să-şi dea seama, dar nu poţi pleca lăsându-ţi familia în urmă fără să realizezi ce tocmai faci. Nu e un argument. Nu vreau să te văd.
Cuvintele lui mă rănesc şi pe mine. Deşi îl înţeleg, e prea dur cu femeia care i-a dat viaţă. E o femeie frumoasă, îngrijită, cu o statură impunătoare şi dominantă, cu un respect de sine la un nivel ridicat, blondă, cu nişte ochi superbi dăruiţi pruncului său şi un fiu testat de viaţă. Nici nu-mi pot imagina câte reproşuri a avut la viaţa ei.
Otilia: Încă sunt mama ta. Nu îmi poţi vorbi în felul ăsta.
Jorge: Şi ce, mă vei pedepsi? Amândoi ştim că nu ai venit aici ca să vezi dacă trăiesc sau nu. Cel puţin, ai fi venit după banii de înmormântare.
Otilia: Mhm. -aprobând din cap- Am nevoie... Am... Vreau să stau câteva zile la tine.
Oh, nu.
Jorge: De ce?
Otilia: Casa mea a fost dărâmată în timpul unui cutremur. Pur şi simplu nu am unde să stau şi...
Jorge-oprind-o-: De ce ai plecat?
Otilia: Asta a fost demult. Să nu mai răscolim trecutul, te rog. -punându-şi o mână peste a lui-
Mă aplec mai mult peste tocul uşii şi îmi muşc buza de jos. Te rog, nu vorbi urât.
Jorge: Dacă nu acum, atunci când?
Otilia: Tu doar spune-mi dacă eşti de acord sau nu, şi lăsăm discuţia asta pe mâine. E târziu.
Jorge: Doar 3 zile. -ridicându-se-
Otilia: Bine, 3 zile să fie. -ridicându-se şi ea-
Îmi fac curaj să ies de după uşă şi să îi întind o ceaşcă cu ceai doamnei Verdas. Colţurile gurii i se ridică şi apucă cana cu mâinile-i calde.
Otilia: Tu nu te duci acasă, drăguţă? emoticon colonthree
Eu: Locuiesc aproape. -balansându-mă pe picioare-
Jorge: E iubita mea, poate dormi aici. -.-
Otilia: Iubita ta? Ai o prietenă?
Jorge: Nu că ţi-ar păsa.-dându-şi ochii peste cap-
Eu: Cred că mă retrag...
Jorge: Rămâi.
Eu: Nu.-şoptindu-i-
Otilia: Ba pleacă. De când? -punându-şi mâinile în şold-
Încep să-mi schimb părerea despre ea.
Jorge: E viaţa mea.
Otilia: Pe care eu ţi-am dăruit-o. Cine e ea?
Eu: Martina.-întinzând mâna-
Mi-o strânge uşor analizându-mă. Mă uşurasem când mi-a spus 'drăguţă'.
Otilia: Timpul pe care trebuie să-l gestionezi muncii nu-ţi permite să ai o prietenă, dragule.
Jorge: Noapte bună, Otilia! -trăgându-mă spre camera lui-
Otilia: Dar, n-am terminat! -bătând din picior-
Jorge: Ah, ai o pătură pe pat. Somn uşor. Sau nu.
Otilia: Jorge, trebuie să discutăm.
Jorge: "Lăsăm discuţia asta pe mâine. E târziu."
Imediat cum intrăm în camera lui, mă prinde de umeri şi mă sărută scurt pe buze.
Jorge: Nu-mi vine să cred.
Eu: A venit. Mai bine mai târziu decât niciodată, corect?
Jorge: Nu vreau să se implice în viaţa mea. M-am descurcat bine până acum.-lipindu-şi fruntea de a mea-
Eu: Eu nu aş spune bine având în vedere că...
Jorge: Doar taci. -sărutându-mă-
Eu: Mă duc la somn. emoticon wink -bătând cu degetele în pieptul lui-
Jorge: Noapte bună, "drăguţă"!
Închid becul şi bâjbâi drumul până la pat şi îmi iau pijamalele. Jorge se duce la baie iar eu mă întind moţăind în pat.
***
Dimineaţa îmi derulez în cap momentele intrige de aseară şi îmi amintesc că eu sunt încă în casă cu o femeie care nu mă vrea aici. Când mă ridic în coate realizez că sunt singură în pat, deşi l-am auzit când a venit aseară.
Trebuie să mă pregătesc pentru Academie!
Mă schimb în hainele de ieri şi ies trăgându-mi şosetele pe picioare. Lodo e de parte cealaltă a holului uitându-se la mine ca şi cum ar vedea un clown fără perucă.
Lodo: Eşti bine?
Eu: Mă grăbesc. -alergând spre ieşire-
Lodo: Stai, Jorge a plecat în oraş şi mi-a spus că vrea să te ducă el. -venind după mine-
Eu: Mama lui e aici? -oprindu-mă lângă peretele camerei de zi-
Lodo: A plecat cu el. -făcând semn spre uşă-
Eu: Bun. Am plecat, pa! -grăbindu-mă spre uşă-
Lodo: Stai. Martina! -venind în urma mea-
Eu: Am uitat ceva? emoticon confused_rev
Lodo: Merg şi eu cu tine. :))
Eu: Aşteaptă-mă aici.
Alerg spre casa mea şi îmi caut repede lucrurile pentru azi. Mă încalţ şi îmi iau cheile de la maşină apoi ies să o iau şi pe Lodo.
Nu trebuia să dorm aşa mult.
După drumul în care am vorbit doar despre apariţia Otiliei, am ajuns într-un sfârşit la Academie. Aiden m-ar fi avertizat dacă întârziam la ora lui. Intrăm în Academie şi îmi închid telefonul în caz că Jorge se decide să mă sune şi să mă întrebe de ce am plecat.
Mai erau 5 minute până să înceapă ora şi ne-am întâlnit cu Gina pe hol.
Gina: Hei! emoticon colonthree -făcându-ne uşor cu mâna-
Lodo: Mhm bună!
Eu: Hei. Ce faci?
Gina: M-am pregătit de ora de desen. Mergi?
Eu: Sigur. Lodo?
Lodo: Pe mai târziu! -închizându-şi dulapul-
Mergem pe coridor în timp ce îmi spune planurile ei după absolvire. E în ultimul an. E chiar drăguţ că putem fi prietene acum. Oricum, am prieteni buni şi fără ea.
Ajunse la uşa sălii, ne oprim şi ne uităm una la alta. Aiden era pe scaunul de la catedră înconjurat de medici care îl analizau. Faţa lui era palidă şi capul îi era lăsat pe marginea mesei. Doi dintre medici trec pe lângă noi parcă nici observându-ne iar doi ne închid uşa în nas.
Eu: Scuzaţi-ne! -bătând în uşă- Ce se întâmplă?
Mai mulţi elevi traversau holul vorbind la telefon şi uitându-se în urma lor. Dar se îndreaptă spre ieşire...
Eu: Hei, ce se întâmplă? -oprind unul dintre studenţi-
Se uită alarmat la mine, dar mai apoi mă ignoră. Gina dă din umeri şi îi urmează.
Uşa de la intrare e închisă iar majoritatea începe să se adune în săli.
Eu: Ce e? -ducându-mă la unul din medici-
X: Carantină. Nimeni nu intră, nimeni nu iese.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu