Îngeri și demoni. Capitolul 17- ”Chiar te iubesc Martina!”

Îngeri și demoni.
Capitolul 17- ”Chiar te iubesc Martina!”

Jorge: Cum să mă calmez? La dracu', vor demola casa! -arucând plicul şi bucăţile de hârtie pe jos-
Lodo: Dacă e o greşeală? Poştaşul mai greşeşte câteodată...
Jorge: Numele mamei e pe plic.
Lodo: Trebuie să mergem la primărie, dar trebuie să găsim un loc unde să stăm.
Jorge: Eu nu plec de aici! Clar?!
Eu: Am .... am eu o idee.
Jorge: Ce idee?
Eu: Poate o putem găsi pe mama ta şi să demonstreze că e casa ei, a voastră emoticon unsure
Jorge: Tu ai idee că nu o voi găsi? -ridicând tonul-
Lodo: Hei! Calmează-te! -punându-i o mână pe umăr-
Marco: Ce se întâmplă? M-aţi trezit.
Jorge: Se întâmplă că ne mutăm!-gesticulând-
Marco: Unde şi de ce?
Lodo: Nu ştim.-sărindu-i în braţe-
Eu: Puteţi să vă duceţi lucrurile la mine până când rezolvaţi emoticon unsure
Jorge: Nu, pentru că nu mă mut.
Marco-citind bucăţile de hârtie-: Aici scrie că dacă plăteşti, casa rămâne a ta.
Jorge: Dă-mi să văd!

Citeşte rapid şi iar se încruntă.

Lodo: De unde îi luăm?
Jorge: Renunţ la academie. Da, e o idee bună.
Eu: Nu, ăsta e visul tău! Nu poţi renunţa.
Jorge: Casa e mai importantă.
Eu: Bi..bine.. atunci emoticon unsure Eu plec. Dacă aveţi nevoie de ceva, să mă sunaţi. Bine?
Lodo:-dând din cap-

Nu-mi place că i-am lăsat aşa emoticon unsure Dar vestea a venit ca un şoc. Nu vreau să se mute. Singurii mei prieteni şi se mută. primul meu iubit după Jake, şi pleacă. Nu mai pot suporta asta. Dacă vor trebui să plece, voi face tot ce pot ca să rămână cu mine.

>>Din perspectiva lui Jorge<<

Lodo: Chiar dacă renunţi la Academie, tot nu ne ajung banii.
Marco: Atunci ce facem?
Eu: Jake.
Lodo: Parcă ai renunţa la pariu.
Eu: Nu. Şi Jake ne va ajuta pentru că aşa spunea pariul, corect?
Lodo: Nu vreau să profiţi de asta emoticon frown
Eu: Nu profit. E corect.
Marco: Ba profiţi!
Eu: Eu nu mă mut. Pot dărâma casa, dar eu tot rămân aici.
Lodo: Bine. Darr să nu te aştepţi ca eu şi Marco să fim aici după ce te întorci.-punându-mi mâinile în şold- Nu e aşa Marco?
Marco: Defapt, Lodo....
Lodo: Ce?
Marco:-dând dezaprobator din cap-
Lodo: Nu-mi spune. Nu vreau să aud. Nu aveţi inimă!

Oftează şi se duce în camera ei. Trânteşte uşa şi înjură ceva... nu am auzit ce.

Marco: Perfect! Iar ai enervat-o.
Eu: Eu mă duc la Jake ^.^ Şi când vin, casa va fi din nou a noastră.
Marco: Cum zici tu...

>>Din perspectiva Martinei<<
Mă doare să îl văd aşa supărat. Dacă aş putea face ceva să-l fac fericit, aş face orice. Azi ar fi trebuit să stăm împreună, dar chestia cu casa ne-a distrus planurile emoticon unsure Aş vorbi cu tatăl meu despre legile oraşului şi aş găsi o soluţie, dar nu vreau ca el să plece. Unde a ajuns viaţa mea.... M-am îndrăgostit de vecinul meu. Vecinul meu cu trecutul lui... Mă simt ca într-un film în care la sfârşit golanul rămâne cu fata cea bună şi se căsătoresc. Sper ca şi sfârşitul vieţii noastre să fie la fel.
Intru în curtea mea şi oftez de mai multe ori. Când ajung în faţa uşii îmi ridic privirea şi îmi măresc ochii. În uşă era înfipt un briceag de care era agăţată o foaie ruptă imperfect la colţuri. Îmi pun mâna la gură ca să previn un ţipăt şi mă uit în diferite părţi, în încercarea de a vedea pe cineva. Respir necontrolat şi îmi duc mâna de la gură, spre bilet. Îl trag uşor şi cuţitul mic cade în josul scărilor. Îmi arunc privirea spre bilet, şi scria cu majuscule 'STRADA ANGEL, NR. 58. SĂ NU ÎNTÂRZII!
Eu: Jerry'

Mototolesc biletul în mână şi îl las să cadă. Să terminăm cu asta o dată pentru totdeauna. M-am săturat de Jerry, şi de Jake, şi de toţi care au de-aface cu ei. Am să le spun să mă lase în pace! Spre binele lor, mă vor asculta. Strada Angel nu e departe şi pot ajunge acolo pe jos.
***
Nr. 58 este un bloc vechi şi destul de dărăpănat. Mă uit în jur după o faţă cunoscută dar aud doar nişte voci de după bloc. Mă ascund după colţ, şi disting vocile. Jorge.
Jake: Aşa deci... cum ai câştigat pariul?
Jorge: A fost foarte uşor.
Jake: Cum ai cucerit-o pe Martina?
Jorge: Aşa cum tu nu ai să reuşeşti niciodată.

Îmi pun mâna la gură şi mă apropii mai tare.

>>Din perspectiva lui Jorge<<
Jorge: Acum, premiul meu? -zâmbind-
Îmi întinde un plic şi un bilet mototolit pe care îmi arunc privirea. Acolo e adresa unde ar trebui să o găsesc pe Lara. Desfac repede biletul şi zâmbetul îmi dispare.
Jorge: Ăsta e .... cimitirul :|
Jake: Exact! Să ştii că i-am aprins o lumânare din partea ta.
Jorge: Ce i-ai făcut?
Jake: Eu? Nimic, a fost doar vina ei. Ştii ce se întâmplă cu cei care nu-şi ştiu poziţia socială, nu?
Jorge: Nu e corect!
Jake: Pariul? Normal că e. Acum eu am să mă aleg cu frumoasa ta iubită. Nu te mai ascunde, Tini. Te-am văzut!-uitându-se în spatele meu-
-Ascultați asta https://www.youtube.com/watch?v=sn9mmiZ7bSw -
Eu: C-ce?-întorcându-mă-
Era acolo. Se uita dezamăgită la mine. Avea o mână peste gură şi cealaltă îi tremura pe lângă corp. Îşi strânge ochii şi dacă nu aş cunoaşte-o, aş spune că plânge dar nu o face. Dă dezaprobator din cap şi îşi lasă capul în jos.
Jake: Ce e Tini? Nu ştiai? Haide să recapitulez puţin pentru tine.-rânjind-
Eu: Las-o! -prinzându-l de mână-
Jake: Fata vrea să ştie. Nu e aşa?
Martina îşi deschide ochii uşor roşiatici şi cu o mişcare din cap aprobă. Azi este oficial, sfârşitul vieţii mele.
Jake: Tini... nu ne-am mai văzut de mut,nu? Sper că Jerry s-a comportat frumos cu tine! Chestia e că... eu şi Jorge am făcut un pariu. Oh, tu nu ştiai, dragă. Pariul consta în 'cine o cucereşte primul pe Tini câştigă.' Ce câştigă? Păi, Jorge o câştigă pe fosta lui înapoi plus o mică sumă de bani, iar eu cale liberă la tine. Îmi pare bine că nu am câştigat, pentru că acum pot fi cu tine. -apropiindu-se de ea-
Eu: Nu o atinge.
Jake: Ce? Doar nu o iubeşti, nu?
Eu: Fii surprins că da.
Jake: Păcat. Ea nu te mai iubeşte.

Martina se întoarce şi fuge. Jake zâmbeşte ca un idiot ce iar eu încerc să o ajung.
O prind de mână de la spate şi o întorc spre mine. o prind din umeri şi mă uit în ochii ei umezi.
Jorge: Îmi pare aşa rău.
Tini: De ce ţi-ar părea?-ţipând
Eu: Nu am vrut să mă îndrăgostesc de tine.
Tini: Nu, nimeni nu vrea. Sunt un nimeni.
Eu: Iartă-mă!
Tini: Cum aş putea să te iert? Huh? Tu chiar nu realizezi ce ai făcut? Dute la iubita ta!
Eu: E moartă emoticon unsure
Tini: Ce aş vrea să fiu în locul ei acum.-ştergându-şi nasul-
Eu: Nu spune asta. Te rog, vroiam să îţi spun dar nu acum.
Tini: Nu mi-ai fi spus. Cum ai putut? Aveam încredere în tine.
Eu: Ştiu... Marco şi Lodo mi-au zis în tot timpul ăsta să renunţ, dar nu am putut pentru că te iubesc, Tini! La naiba, chiar te iubesc Martina!
Tini: Oh, Doamne! Lodo ştia. Ştia! -făcând un pas în spate-
Eu: Nu o urî, nu e vina ei.
Tini: E a ta. Să nu te mai văd niciodată! -alergând în continuare-

Ce mă fac acum? Nu credeam că am să pot iubi din nou după Lara, şi acum mi-am pierdut ultima şansă la fericire. De ce irosesc mereu persoanele care îmi sunt alături? De ce nu m-am putut naşte ca Marco sau ca Fede?
Simt cum cerul îmi cade în cap şi nu ştiu ce să fac. Nu ştiu ce să fac ca să mă ierte. Fără ea mă simt gol. Cu ea mă simt.... mai bun. Simt că pot să mă schimb pentru ea.

>>Din perspectiva Martinei<<
Mi-aş fi dorit să nu mă mu aici emoticon unsure Puteam să stau acasă cu părinţii până mă mărit dar ideea de a mă muta a fost cea mai mare din viaţa mea. Cum am putut să-i cad în plasă? M-a folosit. Mă simt folosită. Sentimentul ăsta l-am avut şi prima oară când eram cu Jake. E incapabil să iubească. Să-mi dea iubirea şi siguranţa de care am nevoie. Dar el a făcut exact opusul emoticon frown Când Jake mi-a spus... şi am văzut că Jorge nici nu se deranjează să îmi dea o explicaţie am simţit cum lumea mea se destramă. Lumea mea în care Jorge este golanul cu care rămâne fata cea bună. Inima încă îmi bate tare şi lacrimile îmi curg ca o ploaie de durere. Mai iau un şerveţel şi îmi suflu nasul, apoi îl pun dezordonat pe masă. Şi Lodo.. putea să îmi spună, dacă era o prietenă bună. În tot timpul ăsta, cei pe care i-am crezut prietenii, s-au dovedit a fi mai răi ca însuşi Jake.
>>Din perspectiva Lodovicăi<<

Eu: Jorge! Mă sperii, măcar mănâncă te rog! -scuturându-l-
El tot priveşte într-un punct fix de când ne-a spus ce s-a întâmplat. Dă negativ din cap şi nu clipeşte. Îmi strânge tare mâna şi eu icnesc. Îl prind mai tare de umeri şi flutur mâna în faţa lui. Nici-o reacţie.
Eu: Jorge!
Jorge: Nu pot să mănânc. Am un nod în gât şi nu vrea să dispară orice aş face.-înghiţind în sec-
Îmi spune fără să mă privească. Privirea lui e spre casa Martinei... aşa a fost de când a venit. Arată dezastruos şi nici Marco nu a reuşit să-l scoată din asta. Ne-a mai spus că a rezolvat cu casa şi că nu ne mai mutăm. Mi-e frică de reacţia Martinei. Cred că suferă mai mult decât Jorge încearcă să ascundă asta acum.
Eu: Te rog, mănâncă.
Jorge: Sunt... bine.-dându-mă la o parte-
Rămâne la fel, pe scaun. Îi pot auzi inima cum bate de aici. Nu l-am mai văzut aşa de când.... de când a plecat Lara.
Eu: Ai aflat unde e Lara?
Jorge: Lara. Nu mai contează.
Arată de parcă ar fi într-o transă, hipnotizat de mica fată din vecini. Îi las farfuria pe masă şi îl las singur. Îmi pare aşa rău pentru el, dar o merită din plin.

Mă duc în living şi mă trântesc pe canapea. Îmi pun o mână pe obraz şi mă gândesc cum să abordez situaţia.
Marco: Nici pe tine nu te ascultă?
Eu: Nu.-oftând-
Marco: Ce ne facem?
Eu: Eu... am să am grijă de Martina. Tu de Jorge.
Marco: Te duci la Martina?
Eu: Nu acum. Nu e momentul.
Marco: E prietena ta. Îşi va da seama că ai minţit-o spre binele ei.
Eu: Doar am ascuns adevărul, nu am minţit-o.
Marco: Mda... noi cădem la mijloc de fiecare dată când Jorge greşeşte.
Eu: Asta înseamnă să fii un prieten bun.
Marco: Poate suntem prea buni.
Eu:-arucându-i o privire criminală-
Marco: Am înţeles! Sunt prietenii noşti şi facem orice pentru ei.-dându-şi ochii peste cap-
Eu: Cum ar trebui să vorbesc cu Martina şi să-i explic? emoticon unsure
Marco: Spune ce-ţi trece prin cap.
Eu: Aşa faceţi voi, băieţii când sunteţi certaţi?
Marco: Băieţii nu se ceartă -.-
Eu: Ai dreptate. Dar ce ar trebui să-i spun?
Marco: Că a fost spre binele ei... pentru că aşa ai făcut, nu? Îi vrei binele.
Eu: Normal. I-am vrut binele de când l-a cunoscut pe Jorge.
Marco: Când l-am cunoscut pe Jorge făcea prostii şi mai mari.-punându-mi mâna pe umăr-
Eu: Omul ăsta nu se schimbă niciodată.

>>Din perspectiva Martinei<<
Îmi pun ultima bluză în geantă şi îmi suflu nasul. Am vorbit deja cu mama şi i-am spus că vreau să stau la ea câteva zile. Nu mi-am luat toate lucrurile, dar sper să-mi găsesc alt loc cât stau la ai mei. Îmi şterg ochii cu un şerveţel şi îmi duc bagajele jos.
Tata: Martina! Am venit.
Eu: Bună, tată! -îmbrăţişându-l-
Tata: Ce s-a întâmplat?
Eu: Nimic. Hai să mergem! -schiţând un zâmbet-

>>Din perspectiva Lodovicăi<<
Jorge-venind lângă noi-: A... plecat.
Vine în braţele mele şi suspină. Îmi simt umărul ud şi îl mângâi încet pe spate. Îi fac semn lui Marco să aducă un pahar cu apă şi eu îl pun pe Jorge pe canapea.
Jorge: De ce a plecat?
Eu: Cine a plecat?
Jorge: Iubita mea... cu tatăl ei.... Spune-mi că vine înapoi!-ţipând-
Eu: Eu.. nu ştiu.
Jorge: Spune-mi! -prinzându-mă de mână-

Eu: Se va întoarce.
Mă trage într-o altă îmbrăţişare şi plânge. Corpul lui se ridică şi coboară.
Jorge: Sper că într-o zi... o va face.