Îngeri și demoni. Capitolul 18- Un ultim sărut.

Îngeri și demoni.
Capitolul 18- Un ultim sărut.
Eu: Se va întoarce.
Mă trage într-o altă îmbrăţişare şi plânge. Corpul lui se ridică şi coboară.
Jorge: Sper că într-o zi... o va face.

>>Din perspectiva Martinei<<

Eu: Mamă, nu pot mânca. Scuze! -ridicându-mă de la masă-
Mama: Oh, nu e nimic. Cum e la Academie?
Eu: Îmi place mult. Sunt încântată!
Mama: Mă bucur!
Mă ajută că se preface că-i pasă. Dacă i-aş spune ce e cu mine nu i-ar păsa deloc dar încă mai există o mică fărâmă de iubire în inima ei, pentru mine. Trebuie doar să o descopăr şi să o cresc. Nu ştiu dacă inima mea mai este deschisă. Jorge a deschis-o uşor dar a închis-o la fel de uşor.
Eu: Tată, crezi că poţi să mă ajuţi cu ceva?
Tata: Da, sigur. Ce este?
Eu: Vreau să îmi găsesc un apartament, ceva mai aproape de Academie.
Mie-e greu să renunţ la casa tatălui meu. Dar nu mai pot merge acolo atâta timp cât el încă locuieşte în casa de lângă.
Tata: De ce? Nu-ţi place?
Eu: Ba da, îmi place mult. Ideea e că e prea departe de Academie.
Tata: Putem rezolva în alt mod.
Eu: Cum?
Tata: Îţi luăm o maşină.
Eu: Nu ştiu ce să spun... emoticon unsure
Tata: Da, azi dacă ai nevoie de ceva, poţi să o foloseşti pe a mea.
Eu: Mersi. Camera mea e încă la etaj, nu?
Mama: Sigur.

Îmi lăs farfuria de care nu m-am atins şi urc în cameră. Nici nu s-a deranjat să mă sune, să-mi explice cum s-a întâmplat. Cred că nici lu l-aş fi ascultat dar mă doare. Mi-a spus că mă iubeşte şi nici nu se deranjează să mă caute. Nici Lodo emoticon unsure

>>Din perspectiva Lodovicăi<<
Eu: O sun de câteva ore şi nu răspunde! -verificând telefonul-
Ludmila: Poate nu vrea să vorbească cu nimeni.
Eu: E totuşi prietena mea.
Ludmila: Îmi pare rău că a aflat aşa. Jorge cred că e distrus.
Eu: Da, s-a închis în camera lui emoticon unsure Nu l-am mai văzut aşa. Nici atunci... cu Lara.
Ludmila: Apropo de Lara... ?
Eu: E moartă.
Ludmila: Cum?
Eu: Aşa i-a spus Jake.
Ludmila: Nu ştiam.
Eu: Nimeni nu ştia.-dând negativ din cap-
Ludmila: I-am anunţat şi pe ceilalţi. Au rămas surprinşi că Jorge a dus la capăt planul.
Eu: Mda... toţi am rămas.
Ludmila: Şi cum rămâne cu Tini?
Eu: Ne vom întâlni la Academie, cred emoticon unsure

Jorge-luându-şi geaca din cui-: Pa!
Eu: Stai! Unde te duci?
Jorge: Mhm... mai am ceva ce nu am terminat. Nu am inima împăcată.
Eu: Să nu faci nimic prostesc!
Jorge: Nu pot face ceva mai rău decât am făcut deja emoticon unsure -ieşind-
Ludmila: Arată... ciudat. A fost prea tăcut.
Eu: Sper că nu se duce la Jake!

>>Din perspectiva lui Jorge<<

Lara, ştiu că nu ţi-am oferit tot ce ai nevoie şi îmi pare rău că nu te-am salvat. Puteam să te salvez dacă nu mă prosteam atât. Vroiam doar să îţi mulţumesc că m-ai învăţat să îmi deschid inima. Tu ai fost prima persoană care ai pătruns acolo şi te-ai agăţat în inima mea, înaintea ei. Fără să îmi dau seama, am trecut de mult peste relaţia noastră dar mintea îmi spunea că dacă te voi vedea, voi fi împăcat. Sper că de acolo, unde eşti tu, mă vei ierta. E singurul lucru pe care ţi-l cer. Nu puteam să merg mai departe fără să ştiu că tu eşti bine. Salut-o pe bunica, da? Şi spunei că mă voi îndrepta. De azi mă schimb în ceva mai bun pentru prietenii mei. Îmi pare rău că nu vei fi prezentă să vezi cum devin amicul cel mai bun pentru Marco, cum o să am grijă de Lodo şi cum am să fac tot ce îmi stă în putere ca să mă ierte.... ea.
Şi mai am o rugăminte, dacă nu e prea mult... Te rog, ai grijă de îngerul meu, Tini!

Mă ridic din genunchi şi îmi scutur pantalonii. Aprind o lumânare şi o pun pe marginea crucii. Trebuia să îmi cer iertare. A fost ca şi cum mi-aş fi luat o piatră de pe inimă, dar e deja prea împietrită. Dacă aş putea să îmi cer iertare de la Tini... Nu ştie cât de mult regret ziua în care lui Jake i-a venit ideea asta tâmpită! Abia acum îmi dau seama că nu am profitat de timpul cu ea şi când mă gândesc că aseară era cu mine... lângă mine. Respiram acelaşi aer, îmi purta hainele şi îmi împrospăta camera cu zâmbetul ei emoticon unsure

Dacă aş şti unde stau părinţii ei, m-aş duce chiar acum la ea. Cum nu îmi răspunde la telefon, a mai rămas doar să îl întreb pe Jake unde stă. Dar nu, i-am promis Lodovicăi că nu fac nimic prostesc şi sunt un alt om, unul care îşi ascultă prietenii.
Nu suport să trec prin faţa casei ei, acum. Mă las uşor pe gard şi îmi aduc aminte zilele în care mă tachina doar pentru că eu eram cel rău cu ea. Ori lumina soarelui e prea puternică ori reflectă în ceva. Străluceşte pe scările casei şi deschid poarta ca să intru. Ridic de jos un cuţit şi îl analizez bine. Doar nu a încercat să îi facă cineva rău, nu? Vântul îmi aduce în faţă un mic bilet mototolit şi îl desfac. Oh, nu! Doamne, te rog nu. Jake a plănuit ca Martina să afle aşa? În cazuri din astea, nu merită să mă schimb. Mă duc chiar acum şi nu mă va interesa nici-una din scuzele lui!

>>Din perspectiva Martinei<<

E imposibil să nu primesc nici-un apel. Îmi caut telefonul în buzunar şi nu e. Mă ridic repede din pat şi îl caut prin buzunarele genţii şi nu e. e imposibil să-l fi uitat acasă. Nu vreau să mă întorc acolo, dar e telefonul meu. Cobor repede scările şi iau cheile de la maşina tatei.
Trec doar să îmi iau telefonul şi nu intru în vorbă cu nimeni. Sper doar că nu va fi nimeni pe acolo.

Mă apropii de casă şi văd o siluetă stând cu spatele. Oh, nu se poate. Te rog, nu! Perfect, deja m-a văzut. -.- Cobor din maşină cu capul în jos şi mă apropii de intrare. Intru în curte fără ca unul din noi să zică ceva. Se uită la mine şi văd că ţine în mână biletul de dimineaţă. Nu se putea mai bine de atât.

Jorge: Martina?-încercând să zâmbească-
Eu: Am venit doar să îmi iau telefonul, nu te deranjez de la ce făceai tu. Poţi să te duci la altă fată, nici nu îmi pasă.
Jorge: Nu vreau altă fată. Ce ţi-a venit?
Eu: Oh, eu am fost cea trădată şi tot eu sunt cea nebună. Mai ai ceva de zis?
Jorge: Lasă-mă să îţi explic cum a fost defapt.
Eu: Ca să îmi fac rău şi mai tare.
Deşi aş fi vrut să-i ascult explicaţia pentru toate astea, nu e momentul şi nici locul potrivit.
Jorge: Te rog!
Eu: Nu poţi să vii aici şi să mă rogi după tot ce s-a întâmplat.
Jorge: Ştiu scuze, doar că am găsit astea pe jos.... Jake a fost în spatele e tot. Eu nu am vrut să aflii aşa.
Eu: Prea târziu. Acum, scuză-mă! -încercând să intru-
Jorge: Nu pleci de aici până nu mă asculţi! -ridicând tonul-
Eu: Oh, mai şi ţipi la mine. Lista de răutăţi continuă. Ai un pix?
Jorge: Ştiu că doar încerci să pari sarcastică, pe interior te roade curiozitatea de a şti ce s-a întâmplat.
Eu: Îţi dau 5 minute şi plec.
Jorge: Dar nu sunt suficiente.
Eu: Doar 5.
Jorge Fie.

Eu: Dă-i drumul!
Jorge: Mai ştii seara aia când Jake a venit şi eram toţi la tine?
Eu: Da, eu m-am dus sus şi Jake a plecat.
Jorge: Nu a plecat.
Eu:-întorcându-mă spre el-
Jorge: Nu a plecat. L-am chemat înăuntru şi a spus că are o idee. Eu vroiam să îmi spună unde e Lara iar el te voia pe tine.
Eu: Lara, vara ta?
Jorge: Nu, am minţit. Lara era iubita mea, nu vara mea. Şi am făcut pariul ăsta idiot. Cine te cucerea primul câştigă. Am vrut de atâtea ori să îţi spun... La început era doar un joc dar după m-am îndrăgostit de tine şi mi-am dat seama că nu mai aveam sentimente pentru Lara. Dar era prea târziu pentru a încheia totul. S-a ajuns aşa departe încât nu puteam da înapoi. Nu dormeam nopţile ca să mă gândesc cum vei recţiona, dacă mă vei accepta şa cum sunt şi trecutul meu. Şi acum m-am schimbat.
Eu: De ce?-cu o voce răguşită-
Jorge: Am făcut-o pentru tine. -muşcându-şi buza-
Eu: De ce?
Jorge: Pentru că te iubesc! Şi tot ce vreau e a doua şansă.
Eu: Ţi-am dat toate şansele posibile. Nu mai am altele.
Jorge: Te rog! Acum că nu suntem împreună, Jake crede că te-a câştigat.
Eu: Nu-mi vine să cred că aţi pariat pe mine!
Jorge: Îţi va face rău, Tini!
Eu: Mă pot apăra.
Jorge: Aşa ai spus şi data trecută. Doar întoarce-te aici!
Eu: Mă întorc peste câteva zile, dar tot încerc să îmi caut alt apartament.
Jorge: Dacă e nevoie, mă mut eu. Nu vreau să pleci sin cauza mea. Să ştii că Lodo nu are nici-o vină, eu am rugat-o să nu îţi spună.
Eu: Încetează! Dacă mai spui ceva rău despre tine jur că îmi va fi frică de tine.
Jorge: Nu vreau să îţi fie frică de mine. Mai ştii... aseară?
Eu: Uită! Am venit să îmi iau telefonul. -ridicându-mă-
Jorge: Te-am sunat! -ridicându-se şi el-
Eu: Probabil.
Jorge: Da, te-am sunat ca un disperat. Lodo, eu, Marco... Ludmila.
Eu: Deci şi ei ştiau.
Jorge: E doar vina mea. Eu i-am implicat pe toţi.
Eu: E şi vina mea că am avut încredere în tine.
Jorge: Nu te învinovăţi pentru asta.
Eu: Mai ai ceva de zis?
Jorge: Să ai grijă. Poate ar trebui să mai stai la părinţii tăi câteva zile.
Nu-mi vine să cred că a zis asta! Că îmi cere să stau departe de el.
Jorge: Sunt sigur că Jake şi Jerry te vor căuta.
Eu: Şi care e problema ta?
Jorge: Îţi vreau binele.
Eu: Am plecat.
Jorge: Pot să te mai rog... ceva... înainte să ştii tu... pleci?
Eu: Mhm...?
Jorge: Îmi dai.... un... ultim sărut?

>>Din perspectiva Lodovicăi<<

Eu: Nu a venit. Şi e întuneric.
Marco: Va veni. Nu te mai agita.
Eu: Mi-e frică de ce ar putea face.-uitându-mă pe geam-
Maco: Nu eşti mama lui.
Eu: Nu, dar sunt prietena lui şi ţin la el.
Marco: Mă faci gelos :))
Eu: Nu e momentul pentru glume, Marco!
Marco: Scuze, dar nu m-am putut abţine :)))
Eu: Crezi că Tini mă va ierta?
Marco: Normal.
Eu: Şi dacă nu.
Marco: Îţi faci altă prietenă.
Eu: Nu e aşa uşor, ştii că prietenii buni sunt greu de găsit în ziua de azi.
Marco: Nici chiar aşa. Jorge a dat peste mine şi suntem buni prieteni.
Eu: Mda... Ce să spun. Dacă sunteţi aşa buni prieteni ar trebui să ştii unde e